“Ministrul Educației se află sub un atac ilegitim (public și nepublic), exercitat de anumiți politicieni / parlamentari / foşti miniştri, cu scopul rudimentar de a-şi menţine / extinde influența în sectorul educației (funcții pentru ei și amicii lor, control asupra actelor normative, acces la resurse etc.)”, acuză rectorul SNSPA, Remus Pricopie, într-un mesaj remis de instituția pe care o conduce, preluat de edupedu.ro.
“De exemplu, recentul scandal legat de CNATDCU, în care anumiți rectori-politicieni contestă deciziile MEC, chiar dacă ele sunt corecte, trebuie interpretat în această cheie”, continuă Pricopie. Acesta face referire la propunerea Consiliului Național al Rectorilor, condus de Sorin Cîmpeanu, ca universitățile să spună în cadrul unui referendum dacă vor să elimine Ministerul Educației din procedura de acordare a titlului de doctor și din cea a abilitării. Rectorul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) susține că “a sosit momentul să spunem lucrurilor pe nume și să devoalăm această bătălie pentru putere, în sectorul educației, care se resetează de fiecare dată când un ministru al Educației este schimbat. De altfel, inclusiv schimbarea frecventă a miniștrilor are legătură cu acest război și nu cu școala. Este un joc murdar, cu actori puțini, care exclud din start interesele elevilor, profesorilor, societății în ansamblu, dar care urmăresc strict interese de ordin politic / economic / personal”.
Remus Pricopie, mesajul integral:
“De ce cred că ministrul Educației trebuie susținut
În ultimele luni, am avut câteva reacții ferme, în care am sprijinit public poziția Ministerului Educației şi Cercetării, exprimată prin vocea ministrului Monica ANISIE.
Mulți m-au întrebat de ce apăr Ministerul și pe ministrul Educației.
Explicațiile sunt simple:
1. Am lucrat în această instituție foarte mulți ani (1996-2003, 2007-2009, 2012-2014), timp în care am ocupat, gradual, toate funcțiile de specialitate (referent, expert, inspector, consilier, director, secretar general) și de demnitate publică (secretar de stat și ministru), fără să fiu afiliat politic. În aceste condiții, nu am cum să nu respect instituția care m-a format profesional, indiferent cine o conduce.
2. O cunosc personal pe Monica ANISIE. A lucrat cu mine în perioada în care am fost ministrul Educației şi Cercetării (2012-2014). Prin urmare, știu destul de bine după ce principii se ghidează și care îi sunt opiniile legate de educație.
3. Dacă te interesează educația și nu politica, ar fi absurd să critici atunci când deciziile ministrului sunt corecte.
4. Din păcate, în acest moment, ministrul Educației se află sub un atac ilegitim (public și nepublic), exercitat de anumiți politicieni / parlamentari / foşti miniştri, cu scopul rudimentar de a-şi menţine / extinde influența în sectorul educației (funcții pentru ei și amicii lor, control asupra actelor normative, acces la resurse etc.), fără să fie interesați de „binele şcolii” – aşa cum clamează. De exemplu, recentul scandal legat de CNATDCU, în care anumiți rectori-politicieni contestă deciziile MEC, chiar dacă ele sunt corecte, trebuie interpretat în această cheie.
5. Cred că a sosit momentul să spunem lucrurilor pe nume și să devoalăm această bătălie pentru putere, în sectorul educației, care se resetează de fiecare dată când un ministru al Educației este schimbat. De altfel, inclusiv schimbarea frecventă a miniștrilor are legătură cu acest război și nu cu școala. Este un joc murdar, cu actori puțini, care exclud din start interesele elevilor, profesorilor, societății în ansamblu, dar care urmăresc strict interese de ordin politic / economic / personal.
În acest context, ministrul ANISIE „a îndrăznit” să fie ministru, să spună NU solicitărilor care nu aveau legătură cu școala, să devoaleze acest cerc vicios al deciziilor ilegitime și să încerce să găsească soluții pentru viitor.
Binele şcolii româneşti poate fi identificat numai dacă se acționează legal, onest, transparent şi nu prin atacuri (inclusiv prin interpuşi, plantați în MEC pe funcții de conducere) la adresa ministrului Educației sau a unor instituții din subordinea MEC.
Prin urmare, cred că nu numai eu, ci toți cei care vor ca MEC să lucreze pentru școala românească – și nu pentru o mână de politicieni imorali – trebuie să sprijine pozițiile oficiale ale instituțiilor statului, atunci când există argumente solide și transparente, cu speranța că abuzul şi excesul de putere, exercitate cu precădere de câțiva foşti miniştri ai educației, azi membri ai Parlamentului României, vor înceta.”
