„Voiculeştii” sau despre o cazuistică tipică

Nu mi-a plăcut niciodată Dan Voiculescu. Şi nici oficinele sale mediatice. Cu excepţia, poate, pentru scurt timp, al Jurnalului Naţional, pe vremea când, printr-o gest disociativ aproape subversiv, tentase să-şi confere, în câteva pagini, un mic, dar important rol de promotor cultural. Omul, Dan Voiculescu adică, ieşise din clandestinitatea securisto-ceauşistă cu cele câteva hibe pe care le bănuisem (iar din nefericire pe unele chiar le verificasem pe propria-mi piele) pe care colegii săi de breaslă şi le treceau în destin. Unii – posibil – le păstraseră în genă, alţii, forţaţi de cine ştie ce accidente de destin, şi le asumaseră până la inculcarea în fizionomie.

Însă – mărturisesc – nu acest discutat aspect al biografiei sale mi l-a făcut antipatic: nesuferit, aş zice. N-am scris, în aceşti peste douăzeci de ani de jurnalism, mai curând ocazional, despre categoria turnătorilor. Şi nu fiindcă n-ar fi meritat – ei şi atmosfera otrăvită în care mulţi dintre noi am fost obligaţi să trăim decenii în şir. Rezistenţa mi-am luat-o din parabola evanghelică, acea liminară probă pe care Iisus le-o dă celor care, revoltaţi de fapta femeii adultere, vor s-o ucidă cu pietre: cine ridică piatra?

Asta nu înseamnă că eu însumi m-aş fi simţit vinovat, dar dacă aşa a fost nu mi s-a părut să-mi asum acest lucru ca pe o glorie. Meditând – la multe şi nevrute, cum se spune, pe care le-am trăit, nu o dată cu momente dramatice la capătul cărora nu mai vedeam nicio ieşire – la astfel de fapte am considerat, ca şi azi, că, în parte şi cât este posibil, ele trebuie lăsate în seama conştiinţei fiecăruia.

Oameni de mare înţelepciune pe care i-am cunoscut bine şi care mi-au marcat existenţa – Al. Piru, I. D. Sîrbu, V. G. Paleolog, Marin Sorescu, Marin Mincu – mi-au inculcat, fără vreun preaviz, o astfel de lecţie.

Prin urmare, dacă nu l-am suportat pe Dan Voiculescu, vina trebuie căutată chiar în lejeritatea şi disponibilitatea cu care s-a afişat, s-a angajat şi s-a comportat în ceea ce ar fi trebuit să fie şi n-a reuşit decât în parte o nouă societate românească după şi urmare a evenimentelor din decembrie ’89.

Aroganţa îi este, cred, atributul cel mai intim, căreia i se pot adăuga, apoi, toate celelalte pe care le cunoaştem, care i se reproşează şi pe care continuă să le nege: spiritul afacerist, „întreprinzător” (însă mereu instrumentalizând conjuncturi favorabile şi declinabile, dacă nu legal, atunci cu siguranţă moral), vocaţia manipulatoare, ca să nu mai vorbim de o dorinţă aproape bolnavă de… Putere.

Imperiul său mediatic tocmai acesteia din urmă trebuia să i se supună. Existau, fireşte, în lume, modele dintre cele mai ispititoare. Cel al lui Silvio Berlusconi era cel mai la îndemână şi mai convingător. Ca şi cel mai puţin riscant: ţări meridionale, în care aranjamentul în culise şi închirierea de sinecurişi e o afacere de… familie. Ca şi mafia. Nu discut – nu-i treaba mea aici şi acum – nici calitatea şi nici moralitatea sutelor de angajaţi din trustul său; întâi, fiindcă cu excepţii care confirmă, nu infirmă, regula, sistemul mediatic autohton nu diferă decât în detalii faţă de trustul voiculescian, iar hâtrul moldovean Vântu, un semidoct pe care zeci de jurnalişti cu atestate în regulă s-au chinuit să-l înveţe alfabetul profesiunii, i-a stat aproape, ca într-o oglindă.

Fireşte, într-o lume în care actul comunicării – inclusiv la nivelul străzii – s-a schimbat structural, ba chiar s-a răsturnat, în care înjurătura neaoşă strecurată cu şarm genial de un Creangă, un Rebreanu ori un Marin Preda în memorabile texte substituie, agramat, chiar şi salutul de bineţe, nu ne mai miră aproape deloc că batjocura fudulă şi tembelismul necamuflat au intrat în codul jurnalismului de toate formele.

De ce însă m-am oprit, acum, la Dan Voiculescu (căruia refuz să-i acord vreuna din calificările cu care îl împroaşcă, necontenit, Traian Băsescu, cu o râvnă care, el însuşi recunoscându-se în tagmă, îl trădează, deci, nici „oligarh”, nici „interlop”)? M-a obligat tevatura – disproporţionată şi tembelă – în care acelaşi sistem mediatic, în geografia sa mişcătoare, de pe poziţii contrare şi în dispreţul oricăror minime criterii profesionale, dacă nu şi morale, a purces, în aceste ultime săptămâni şi zile să analizeze, cu sentinţe şi cu articole de legi, procesul la care este supus proprietarul unei averi impresionante post-decembriste.

În Italia, Berlusca, cum l-au „alintat” inamicii, are, încă, pe rol, câteva zeci de procese, din care, după aproape cincisprezece ani, abia unul s-a încheiat: şi acela, în coadă de peşte, din moment ce condamnatul continuă să-şi conducă partidul, ba chiar să se vadă, oficial, şi cu şeful statului. Şi acolo s-a discutat, s-au făcut analize, s-au spus opinii, însă niciodată nu s-a sărit calul, niciodată un jurnalist, din propriul fief ori de pe frontul opus, n-a depăşit o limită, aceea pe care un elementar criteriu al onestităţii profesionale o presupune şi o impune.

Altminteri, „cazul” Voiculescu nu-i nici rar şi nici neobişnuit în România ultimilor ani. Aş spune chiar că e, vorba lui Caragiale, curat… tipic. E plină ţara de Voiculeşti şi de Vânturi, iar acesta ar trebui să fie o realitate, tristă ce-i drept, căreia să i se demonteze întregul lanţ de cauzalităţi ce i-a făcut posibili şi de care cu toţii am putea fi vinovaţi.