Dacă expresia, cam mirobolantă, „ne-a lăsat vorbind singuri”, ar putea fi admisă, atunci cam aşa ceva am putea spune după vizionarea spectacolului unicat „Rinocerii”, montat pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova de marele regizor american Robert Wilson. Care realizează, cu destulă abilitate, dar şi trudă, trecerea de la condiţia de regizor la cea de gânditor filosofic. Încercarea acestuia de a spune altceva decât exprimase până acum piesa respectivă, deloc un sacrilegiu, reuşeşte pe deplin, lăsând spectatorului şansa de a decripta mesajul: strivirea individului de către turmă. Semidocţii sperie mai mult decât inculţii şi nu există nefericire pentru imbecili. E mult mai uşor să ai iluzii mediocre decât să trăieşti mediocru. Ceea ce poate părea o pornire iconoclastă faţă de textul iniţial, o neslujire a operei propriu-zise, nu se confirmă integral. Berenger, personajul principal în distribuţia clasică, este substituit prin Logician, care devine centrul atenţiei. Inversarea unor planuri e premeditată. Procesul molipsitor de aderare a oamenilor la fascism sau comunism, într-un anume moment istoric, maladii colective, în textul iniţial, este sublimat în viziunea lui Robert Wilson prin aderarea la spiritul de turmă. Bun de-a dreptul, ducând greul spectacolului, se dovedeşte maestrul Ilie Gheorghe, în rolul Logicianului, acompaniat, dacă se poate tolera formula, de Valentin Mihali (Berenger) şi prietenul acestuia Claudiu Bleonţ (Jean). Mai mult decât discret-pitoreşti, Tamara Popescu şi Raluca Păun, prin simbolistica gesturilor şi mişcarea scenică, ne readuc în atenţie că România e un pământ tragic, unde totul se sfârşeşte în comic, cum spunea scriitorul Paul Morand. Neîndoielnic, întreaga distribuţie se dovedeşte fabuloasă, unită, plină de har, pentru o victorie artistică, din admirabila ei credinţă în artă. În fine, spectacolul de sunet şi lumini, bine dozat, contribuie, prin irizările resimţite, de adaptare şi la zona geografică, la concepţia de ansamblu a regizorului, una de explorator în teatrul filosofic şi dobândeşte un sens aparte în dinamica spectacolului. De fapt, Robert Wilson nu transmite, prin punerea în scenă a spectacolului „Rinocerii”, în viziunea sa avangardistă, decât ceea ce Eugene Ionesco a gândit, făcându-i nemuritoare capodopera, conferindu-i surâsul eternităţii. „Rinocerii” în regia lui Robert Wilson la Naţionalul „Marin Sorescu” din Craiova rămâne, neîndoielnic, un eveniment cultural de referinţă. L-am elogiat, recent, pentru acest demers pe directorul Mircea Cornişteanu, îl adăugăm acum şi pe Emil Boroghină, despre care am aflat că s-a constituit într-un catalizator al întregului eveniment. Spectacolul, ca substanţă dramatică, e greu, cu multe subtilităţi, o asimetrie a dialogului cu monologul, în spaţiu, fiindcă de fapt omitem că inteligenţa, cum spunea un filosof, îi e dată omului pentru a se îndoi. Pentru psihiatri, turma e, cum se ştie, o adunătură de minţi întunecate, dereglate. Nici un membru al turmei nu mai gândeşte logic, gândeşte în spiritul turmei. Că nu dăm nici o importanţă amănuntului, asta e o problemă personală a fiecăruia dintre noi.
