Se vorbeşte mult, dar nu şi suficient de argumentat, despre intenţiile de modificare a Legii nr.2/1968 privind organizarea administrativ-teritorială a României. Cert este un lucru: chiar înfăptuindu-se un asemenea demers, anterior revizuirii Constituţiei, judeţul rămâne unitatea administrativ-teritorială de nivel intermediar, aşa cum, de altfel, este şi prevăzut în menţionata lege cadru în materie, deşi textul constituţional începe enumerarea, în mod corect, cu comuna, continuă cu oraşul, pentru ca ultima să fie judeţul. Prezent la şedinţa de Guvern de ieri, preşedintele Traian Băsescu a cerut analizarea chestiunii privind reorganizarea administrativă a ţării prin împărţirea teritoriului în 8 judeţe mari, sau 7 judeţe plus Bucureşti, arătând că actuala organizare generează ineficienţă în utilizarea banilor europeni şi corupţie. Invocată a fost şi reducerea masivă a birocraţiei. Prof. univ. dr. Verginia Vedinaş, specialistă în drept administrativ, menţionează, în una din lucrările sale, că Legea 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului, republicată (Buletinul oficial nr.54/27 iulie 1981), a suferit nenumărate modificări, fiind chiar abrogată, în baza art.14 din Legea 2/1989, începând cu data de 25 aprilie 1989 şi repusă în vigoare prin Decretul-lege nr.38/1990 începând cu data de 23 ianuarie 1990, cu excepţia art.6, (al.2), referitor la comunele suburbane, care s-a abrogat. O regândire a formei de împărţire administrativ-teritorială, avându-se în vedere tendinţa general europeană de sporire a dimensiunilor şi, prin aceasta, a forţei colectivităţilor locale, nu presupune altceva decât o reducere a numărului judeţelor, dublarea, dacă nu triplarea, astfel, a suprafeţei acestora, fără a se putea vorbi, până la revizuirea Constituţiei, de altceva, adică regiuni, provincii, voevodate, etc. Cum s-au hazardat a comenta reprezentanţi ai partidului de guvernământ. S-ar ajunge la un soi de regionalism, parţial benefic pentru România, care nu trebuie să intre în contradicţie cu trăsăturile statului român, de stat naţional, unitar şi indivizibil. Oricum, consacrarea unei noi formule de organizare administrativ-teritorială, cât şi instituirea unor noi criterii, precum numărul minim de locuitori, pentru constituirea unei comune, existenţa unei capacităţi administrative certe, şi potenţial economic, infrastructură şi sedii corespunzătoare, nu ar mai putea fi discutate. Toate comentariile pe această temă suferă, însă, de inadecvare. Iată de ce judeţul rămâne entitatea administrativă, la care s-a raportat inclusiv şeful statului, deloc convins de posibilitatea revizuirii Constituţiei, într-o perioadă imediată. Fiindcă doar modificarea prevederilor constituţionale, atât a art.3, (al.3), care reglementează modul în care este organizat, din punct de vedere administrativ-teritorial, statul român, cât şi capitolul V, titlul 3, referitor la administraţia publică locală, adică modificarea eşafodajului constituţional, ar permite introducerea altor concepte administrative. Dar şi aşa, orice demers va atrage după sine modificarea tuturor actelor normative incidente în materie, precum Legea administraţiei publice locale, Legea privind organizarea şi funcţionarea instituţiei prefectului, Legea descentralizării, Legea finanţelor publice locale, Statutul aleşilor locali şi alte acte administrative care vizează aceste domenii de reglementare. În mod hotărât, propunerea de reorganizare administrativă a României în 8 judeţe, justificându-se această gândire doar prin mai buna utilizare a banilor europeni, va genera multe comentarii, neputându-se oculta sensibilitatea partidelor la desfiinţarea judeţelor actuale.
