I s-a confecţionat prin strădanie neobosită o imagine atât de nedrept simplificată. De aşa natură, încât alegătorii să nu priceapă nici ingeniozitatea intelectuală, nici umorul rafinat, nici buna pregătire pentru demnitatea la care candida, nici căldura şi luminozitatea umanităţii sale şi nici resursele de afectivitate. Şi nici acurateţea situării în spiritul naţional n-a fost în general una înţeleasă. Unii au „răscolit” referendumul de suspendare al lui Traian Băsescu din 2012, considerat de ei o lovitură de stat. De implicarea lui Victor Ponta au uitat însă, în această referire. Asta a fost, pe scurt, toată povestea. Deloc uşor… digerabilă. Am scăpat de Crin Antonescu. Şi prin votul nostru precumpănitor şi prin cel „salvator” al diasporei, sedusă inimaginabil de Călin Georgescu, care –aparent- i-a transferat zestrea de afecţiune lui George Simion. O cădere pe gânduri e necesară: de ce oare n-au mărturisit deschis în timpul campaniei electorale, atâţia şi atâţia lideri politici, presupun toţi cu scaun la cap, şi mă refer la primarii doljeni, social-democraţi şi liberali, ca vectori politici, că „se stă rău”, că asta e situaţia şi nimic nu se mai poate face? Deşi unii au mai făcut. Duplicitatea la care am asistat e mortală. Fiindcă, deja întrebarea care îşi are rostul ei este următoarea: care e idolul de mâine, programat să fie năruit poimâine? Care e alesul următoarei noastre trădări? Cu istoria ei atât de lungă şi încărcată. Am văzut destule într-o viaţă de jurnalist, fiindcă altceva n-am făcut şi nu regret. I-am citit mesajul, unul de reală vibraţie, postat pe pagina sa de socializare. Al lui Crin Antonescu. E unul încărcat de sensuri. La capătul lecturii căruia nu poţi decât ofta. Cel mult. „Am venit, când mi s-a spus că ar fi fost nevoie de mine. Chiar era. Oamenii au crezut altfel. Respect. Dar am dreptul să nu fiu luat în turmă pentru o nouă salvare a ţării. Între demagogi de joasă speţă, care urmează să distrugă România mea şi securostoizi (aceiaşi plus domnul Nicuşor, new entry) care –ajutaţi la hei-rup de atâţia oameni de bună credinţă- o distrug de 20 de ani, am propria mea alegere. Dar e a mea. Nu mă luaţi voi cu arcanul mobilizării generale”. Un crâmpei din lecţia etică de bun simţ a lui Crin Antonescu. Avem acum de ales între un candidat –primarul general al Capitalei- care între altele n-a dat autorizaţie de construcţie pentru un centru oncologic pediatric privat şi un contracandidat de care, între altele, Kievul nu vrea să audă. Cine să mai înţeleagă ceva? Nici nu şti care e pândit de demagogie şi care e de primitivism. Care se poartă ipocrit, dar igienic şi care e autentic, dar tenebros. Eşecul a fost copleşitor în Dâmboviţa, Gorj, Buzău, Botoşani, Brăila. Reţineţi Buzău şi Brăila, şi nu mai amintesc liderii social-democraţi din judeţele respective. Dacă mai suntem întregi, dacă mai e ceva de salvat în noi, mărturisirea lui „Crin” ar trebui să ne copleşească. Prin ţesutul lui etic compact, nefisurabil, virtute cardinală a unui om, pe care l-am refuzat cu ostentaţie, după ce îi făcusem cu mâna. De-a dreptul uluitoare e o postare a consilierului prezidenţial Oana Clara Gheorghiu (am citit-o în Adevărul), proaspăt numită de Ilie Bolojan, „România nu are nevoie de salvatori obosiţi, care se întorc din confort doar ca să ne mai dea o lecţie”. O astfel de mărturisire nu-l poate decât remonta psihic pe… Ilie Bolojan. Are mână bună.
