Cartea col.(r.) Nicolae Văduva „Odiseea unui poliţist – Evenimente, cazuri, anchete, mărturii” (Ed. Sitech – 2020) este una de memoralistică. În egală măsură sau în bună măsură o fotografie mişcată a ceea ce a fost instituţia Miliţiei, în peisajul pestriţ, oricum deloc clar al Craiovei şi Doljului anilor 80, şi apoi instituţia Poliţiei, în primii ani după revoluţie. A lucrat în Miliţie, apoi în Poliţia Română, timp de 33 de ani, din care 18 ani a deţinut funcţii de comandă: locţiitor al şefului Miliţiei Craiova din 1983, apoi şef temporar din 1990, locţiitor al şefului Poliţiei judeţene, pentru câteva luni în 1992, şi în final adjunct şi şef al Inspectoratului de Poliţie Transporturi, din 1993. Şi pentru ca fişa să fie completă, în perioada 2002-2014, autorul a fost cadru didactic la Academia de Poliţie „A. I. Cuza” din Capitală, catedra de Criminalistică. Debutul de poliţist şi-l face la Alexandria (Teleorman) unde a primit repartiţie guvernamentală, perioadă din care reaminteşte descoperirea unei crime la Nanov, prinderea unui tânăr care sustrăsese un pistol-mitralieră din postul de poliţie Perieni, o sustragere de produse agricole pe la Suhaia, tratată cu destul tact. Numele colonelului Nicolae Văduva începe să reverbereze în Craiova anilor 80 după numirea sa ca locţiitor al şefului Miliţei Craiova, fiind opţiunea colonelului Nicolae Langa -succesor al col. Gheorghe Diculescu, acesta o persoană cumpătată şi cu picioarele pe pământ-, care îl va prefera favoritului Gheorghe Magherescu, într-o confruntare specifică… Miliţiei. „Magherescu era favorit pentru că îşi aproviziona susţinătorii cu whisky şi cartuşe Kent”, scrie autorul. Colonelul Nicolae Langa, uns cu toate alifiile, care când zâmbea era un eveniment, cum îl descrie Nicolae Văduva, avea persoanalitate şi suficientă subtilitate administrativă, ca să nu îi spunem viclenie. Venise din Ardeal. Ca locţiitor al Poliţiei Craiova, Nicolae Văduva avea să răspundă, după un stagiu la Evidenţa Populaţiei, de activitatea birourilor Economic, Circulaţie şi Platforme Industriale. Celălalt adjunct era colonelul Vasile Lepădat, căruia îi erau repartizate departamentele Judiciar şi Ordine Publică. Firul epic al cazurilor anchetate şi descrise este destul de subţire, chiar mecanic, fără căutarea suspansului din scrierile poliţiste consacrate şi prezintă acelaşi spectru al subiectivităţii supradimensionate, ca orice demers de felul acesta. Nici un eşec, nici o greşeală, nici un regret, nici o căinţă. Când singurele sentimente care încolţesc în detectivii, care se respectă, sunt ambiguitatea şi batjocura. E lesne de înţeles că nimănui nu îi vine la îndemână să-şi analizeze, printr-o retrospectivă nemiloasă, hipertrofia culpei, întreaga biografie, în astfel de confesiuni. Pe alocuri, pasta este prea groasă, excesul dialogului nerecomandat, în lipsa probei materiale, minând credibilitatea, dar poţi să şi zâmbeşti şi să te şi schimonoseşti, în faţa hiperbolizării unor cazuri rezolvate. Originalitatea cărţii, prin unele capitole ale ei, lăsate fără titluri distincte, constă în aceea că amestecă infernul, purgatoriul şi alte ingrediente, într-un cocktail de mizerie, dintr-o lume de ieri, din care a venit lumea de azi. Câteva anchete de anvergură, precum cea de la ICIL Băileşti, întinsă pe vreo 10 luni de investigaţii, considerată de autor cea mai complexă cauză penală din istoria Miliţei judeţene, soldată cu o pedeapsă de 21 de ani de închisoare pentru şeful secţiei, un anume Iancu Ion, şi alta de 20 de ani pentru tehnicianul Victor Vărzaru, apoi cea din 1984 de la „Cuptorul fermecat”, de pe strada Unirii, Laboratorul de covrigărie, condus de un anume Iosif Avram, condamnat la 8 octombrie în acelaşi an, în sala Casei de Cultură a Sindicatelor –proces public- la 20 de ani de închisoare. Covrigăria de pe Unirii era unica din Craiova, dar organele noastre „vigilente” descoperiseră că prin modificarea reţetei standard –fără nici o experiză descrisă de autor, dar ce mai conta într-un stat strâmb, confuz şi abuziv- ieşeau în plus circa 200 de covrigi la un malaxor zilnic, valorificându-se integral producţia din 9-10 malaxoare. Apărarea? Avocaţii pledau fie din oficiu, încercând fără nădejde să apere inculpatul, pe care îl ştiau dinainte condamnat, fie resemnaţi căutau pe cât posibil să înduplece completele de judecată. Procurorilor, unora dintre ei, li se cerea tot mai multă fermitate. Ipocrizia veşnic surâzătoare, ca într-un pavilion al canceroşilor, este descrisă astfel: „Când am deschis dulăpioarele din corpul biroului am găsit numai sticle goale de băuturi alcoolice, unele neconsumate”. Un decret de stat (nr. 400) interzicea consumul de băuturi în instituţiile publice, dar restricţiile nu vizau… Miliţia. Se bea îndârjit şi restaurantele Craiovei păreau arondate pe poliţişti (nu apăruse sintagma „taxă de protecţie”), folclorul reţinând şi rostirea suavă „Azi de beau, mâine te iau”. „Intransigenţii” miliţeni de la Economic făceau raiduri prin cârciumile Craiovei căutând cu lumânarea… lipsa la gramaj în paharele de cognac, oricum de proastă calitate. Ofiţerii de la Economic îi sabotau acţiunile justiţiarului Nicolae Văduva şi unii dintre ei, spune acesta, „erau spurcaţi la băutură”. O descindere la cafeneaua “Tosca”, cea mai mare din oraş, de unde se vor ridica mai multe cartuşe de Kent şi whisky, la începutul anului 1984 deteriorează iremediabil climatul de la Economic, fiindcă miliţienii din viaţa reală, nu din seria „Brigada Diverse” în regia lui Mircea Drăgan, erau răi, în bună măsură corupţi, comportându-se discreţionar şi chiar mitocăneşte, în spaţiul public. Într-o tuşă aiuritoare este prezentată şi relaţia cu… partidul, autorul probând curaj „temerar”, nu prea credibil, în faţa unui prim-secretar de judeţ nenominalizat, căruia i-ar fi spus „Cine vă credeţi tovarăşe să mă luaţi pe mine ca pe un cerşetor de pe stradă(…). Nu mă puteţi schimba din funcţie, pentru că numirea mea în această funcţie nu intră în competenţa dumneavoastră, ci a şefilor mei”. Prim-secretarii ai Doljului în anii 80 au fost în ordine: Miu Dobrescu, Ion Radu, Gheorghe Tudor, Gheorghe Stoica, Gheorghe Matei şi Ion Traian Ştefăescu. Este greu de crezut, că oricare dintre aceştia putea fi înfruntat la o asemenea manieră. Licenţiat în Drept, cu o lucrare chiar în materia Dreptului Constituţional, Nicole Văduva ştia cum suna articolul 3 din Constituţia RSR din 1965: „În RSR forţa conducătoare a întregii societăţi este PCR”. Dar Miliția se dorea mai presus decât partidul, fiindcă în opinia sa numai Miliția avea…arest. Un exces al opiniei proprii, cum este şi afirmaţia că Nicolae Langa, şeful de la judeţ „nu îi suporta pe nomenclaturişti care erau îngâmfaţi şi plini de ei”. Păi însuşi Nicolae Langa era un nomenclaturist, fiind cooptat în toate structurile judeţene ale partidului. Nici o referire, în schimb, în cuprinsul cărţii, care să întregească şirul de „succesuri”, ale „organelor noastre”, zelul acestora în campania anti-avort sau la „lichidarea” restaurantului „Cocoşul de aur”, unicul din Craiova care nu aparţinea ICSAP, ci centralei „Avicola”, din ministerul Agriculturii, motiv pentru care era mai bine aprovizionat. În martie 1985 a fost „aliniat” la starea „prosperă” a comerţului craiovean, descinderea având loc într-un moment în care poliţiştii îşi serveau nestingheriţi masa. Partea finală a „odiseei”, justifică într-un fel titlul, fiindcă autorul va cunoaşte un şir de peripeţii, în „meciul” său cu noul său şef al IPJ Dolj, col. Ion Eugen Sandu, de neînţeles botezat “Savu” devenit ulterior locţiitor al şefului Poliţiei Române, şi îşi va pierde viaţa într-o prăbuşire de elicopter la 1 septembrie 1995 alături de gen. maior. Ion Bunoaica. Autorul nu are remuşcări, ci doar resentimente, şi intră într-un şir de conflicte, cu foşti colegi, aproape toată lumea, inclusiv cu oameni politici, ceea ce îl va costa marginalizarea. Greu suportată. Unul din gusturile amare ale lecturii cărţi colonelului Nicolae Văduva „Odiseea unui poliţist” este că înţelegem încă o dată cine s-a jucat în anii 80 cu vieţile multora: nişte derbedei. Pe deasupra, lipsiţi de scrupule, cinici, impertinenţi, unii semidocţi fuduli. Devastaţi de dezordini comportamentale. Extrem de periculoşi. Unii, nu mulţi, şi-au văzut de treabă, etalând cel puţin, pe cât le-a stat în putinţă o cordialitate tonică, şi o înţelegere a vremurilor tulburi. Înlăuntrul cititorului, jena se transformă în înfiorare. Există în filmul lui Lucian Pintilie „După-amiaza unui torţionar” o replică teribilă: „Comunismul a fost prilejul, nu cauza dezlănţuirii răului în România. Răul rece şi bălos e tot în noi şi va izbucni sigur, îndată ce îi va veni din nou vremea”. Atât să fi conchis autorul: toţi avem regrete şi ne rugăm la sfârşit ca mila lui Dumnezeu să coboare asupra noastră.
