„A pune paie pe foc” e o zicală românească al cărei adevăr face cât o axiomă în realitatea politică pe care o trăim cu toţii în ultima lună de zile. Că fricţiunile dintre palate coincid cu trecerea dintre ani – pe care în aceeaşi ordine a înţelepciunii populare – o mai numim şi cumpănă capătă şi mai mult în vigoare şi ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei ce-o susţin şi o potenţează în umbra unor orgolii cu costuri greu de anticipat pe termen scurt.
Privită la rece, situaţia pare să aibă de-a face cu comportamentul preşedintelui Johannis, incapabil funciar să-şi depăşească o criză personală din care, neputând ieşi, o aruncă în destinul întregii societăţi. Sigur că, potrivit cutumelor propriei funcţiei are dreptul să se pronunţe în probleme care vizează bunul mers al lucrurilor, dar obligatoriu în contextul şi în apărarea sistemului democratic şi al respectului pentru statul de drept. Nu pare s-o facă şi nu pare să fi înţeles acest abc al rolului său constituţional de principal arbitru şi de moderator între principalele instituţii ale societăţii, cele care, decretate inclusiv de domnia sa, ca fiind pe deplin funcţionale, s-ar cuveni cel puţin lăsate să-şi administreze menirile în baza unei autonomii pe care o clamăm cu toţii dar pe care încercăm s-o şubrezim prin alegaţii deseori aleatorii.
E tot mai limpede, aşa cum se poate constata ceas de ceas, că preşedintele nu şi-a revenit după votul din 11 decembrie de anul trecut. Însă o supărare, mai degrabă personală, aşa este percepută chiar la nivelul omului de rând, a celui care şi-a exercitat votul liber şi democratic, nu poate intra în ecuaţia de manifestare a celei mai înalte instanţe de Putere a unui stat. Cine ar fi crezut că tocmai un neamţ s-ar fi putut deda la un joc – atât de jenant şi, până la urmă, periculos – al scandalului cu orice preţ.
Un fel de păruială cu toţi cei pe care nu-i agreează şi faţă de care s-a delineat cât se poate de direct şi de deschis drept… inamic. Or, în politică nu există – ori n-ar trebuie să existe – inamici, ci doar adversari, dacă nu cumva mai exact spus… competitori. Şi de aici acel flair-play care face orice competiţie, inclusiv ori mai ales, cele din domeniul sportului, agreabile şi, fireşte, în cadrul unor seturi de reguli minuţios gândite şi general acceptate.
Personal, nu m-aş fi gândit niciodată, după un deceniu de bulibăşeală regizată de un Traian Băsescu jucând un rol pe alocuri diabolic (însă cu un „şarm” de regizor oricât de malefic, dar nelipsit de aparenţele unui tact bine articulat!), ca un preşedinte sosit pe un imens val de simpatie să ajungă să dea de pământ cu cele mai elementare reguli ale unui mandat în care condiţia de arbitru autonom şi imparţial era – şi ar trebui – să fie decisivă. Şi mai ales la vedere.
S-ar putea ca în unele aspecte care ţin de condiţia precară a unei legislaţii preşedintele să aibă şi dreptate. Sunt unele dintre aceste aspecte ştiute, împărtăşite de o mare parte a cetăţenilor şi de unele personalităţi din lumea justiţiei. Cu atât mai mult în context soluţiile optime ar trebui să se îndrepte, cu calmul şi înţelepciunea de rigoare, pe calea firească a rezolvării lor înăuntrul sistemului, activând instituţiile abilitate până la Curtea Constituţională şi, mai ales, readuse în plenul Parlamentului, în poziţia acestuia de cel mai înalt for al unei democraţii adevărate şi verificate.
Umblatul cu şopârle strecurate în sânul uneia ori alteia dintre alte instituţii – unele de forţă – nu poate decât să sporească nepermis cota de dezbinare a unei populaţii obosite şi, ca atare, în aşteptarea revenirii Ţării la o stare de normalitate de a cărui absenţă ne plângem de aproape trei decenii.
Să mai adaug că statutul votului – indiferent de culoarea sa – este unul implacabil şi, prin urmare, nu poate suferi nicio interpretare pro domo sua? E un adagiu vechi al democraţiei de când aceasta s-a impus în lumea modernă de-a lungul unei lungi şi controversate istorii. Şi de care nu ne putem lipsi, decât cu riscul recăderii în zona unei autarhii. Ori a unei dictaturi, alta decât cea a exprimării, la urne, a propriei voinţe care nu poate fi decât una în folosul cetăţenilor.
