Faptele se ştiu şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj a emis, mai întâi, un comunicat de presă, prin care evoca evenimentele regretabile cu cei doi tineri – Cristina Drodar (14 ani) şi Nicolae Cristea (19 ani) – aflaţi sub măsura plasamentului, la casele de tip familial „Amicii”, respectiv „Voinţa”, apoi a organizat o conferinţă de presă, în preambulul căreia psihologul Claudia Măciucă a făcut expunerea cazuistică. Să reiterăm, aşadar: o tragedie s-a consumat la 3 decembrie a.c., următoarea la 5 decembrie a.c., legătură „cauzală” fiind doar aceea că tinerii se cunoşteau, fiind chiar prieteni, după anumite aprecieri. Două sinucideri descumpănitoare, două destine prematur frânte, menite să genereze o emoţie imensă, la nivelul urbei, aptă a tuşa orice luciditate. Dezbaterea publică declanşată, pe un fond nu atât emoţional, cât de consternare, mai mult sau mai puţin autentică, are toate ingredientele: abordări maliţioase, teze moderate, pusee de patetism, lipsit de orice autoritate morală. Lipseşte oricum competenţa profesională deplină, care ar trebui să fie firul călăuzitor al oricărei discuţii. Sigur că întrebările retorice „de ce au făcut-o”, „de ce şi-au pus capăt zilelor” îşi au rostul lor, trimiţând, mai degrabă, la meditaţia camusiană, fiindcă Albert Camus, în „Mitul lui Sisif”, zicea că nu există decât o problemă filozofică reală: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu a fi trăită, adăuga el, înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filozofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni sau dacă spiritul are nouă sau doisprezece categorii, vine după aceea. Afirmaţiile lui Camus, considerate de alţii simple jocuri, inteligente dar jocuri, ne îndeamnă doar la meditare, şi nu trebuie căutate explicaţii savante şi rănite, în cărţile filozofice. Cesare Pavese, de pildă, revine asupra aceloraşi obsesii în „Meseria de a trăi”. Sinuciderea nu este o problemă filozofică şi cei care fac acest gest, disperat sau impulsiv, îl fac din motive pe care, de cele mai multe ori, le cunosc doar ei şi le duc cu ei. Discuţia de faţă, pe marginea celor petrecute în aria de competenţă a DGASPC Dolj, nu are, din păcate, ţinută academică. Cum ar fi de presupus. În ataşamentul unui om tânăr pentru viaţă există ceva mai puternic decât toate mizeriile lumii. Nu disperaţii se sinucid, ci cei incapabili să-şi trăiască şi să-şi înţeleagă disperarea. Revenim: există la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj o supraveghere cu personal suplimentar a tuturor celor din sistemul rezidenţial. Evaluarea psihologică este, până la urmă, doar o hârtie de turnesol, fără a da răspunsuri convingătoare, decisive la întrebarea dacă există o logică ce duce până la moarte. Chiar este greu de înţeles, şi aici nu este vorba de nici un parti pris, ce putea face conducerea DGASPC în faţa unor tineri care decid, la un moment dat, şi gândul îi macină, că viaţa nu mai merită trăită. Nu trăim într-un ocean de empatie, nu ducem excesiv grija pentru unii dintre semenii noştri. Dimpotrivă, individualismul brutal se face mai resimţit ca niciodată. Oricum sinuciderea nu este un act de luciditate. Ce responsabilitate să-şi asume, în asemenea circumstanţe raţionale, DGASPC Dolj? Întrebări neformulate rămân în suspans, totul fiind atât de încurcat încât putem decreta doar că, deocamdată, pistele dezbaterii sunt aiuritoare. Şi ţin de un spectacol al lumii. Şi nu de tragismul existenţial.
LAURA MOŢÎRLICHE
Absolut!
Comments are closed.