Când în iunie 1996, copiii lui Constantin Răducănoiu, pe atunci prefect de Dolj, au fost bine „lucraţi”, de doi oameni ai legii din urbe, poetul Adrian Păunescu, parlamentar PSM, care nu vorbea cu Ion Iliescu, şi-a călcat pe orgoliu şi s-a dus la acesta, pentru a expune starea de fapt. Pe care o cunoştea bine, fiindcă la Dolj se umflase „pipota” într-un scamator din Poliţia municipiului Craiova. Povestea o ştiu bine, fiindcă am scris la vremea respectivă despre ea şi mai mult, invitat de Adrian Păunescu, m-am deplasat –nu singur- la Herculane, unde se afla cu Ilie Verdeţ. Constantin Răducănoiu a plătit cu funcţia cele întâmplate, deşi avea habar de administraţia publică, ştia de unde până unde ţine judeţul ş.a.m.d., chiar dacă i se reproşa –ca şi altora- că venea, de unde venea. Dar poetul, altminteri bine informat, realizase ceea ce se întâmpla în ţară. Una din ieşirile lui numeroase la rampă a fost provocată de sinuciderea lui Ion Radu, ex-prim-secretar la Dolj, ajuns în CPEx, după ce fusese secretar de partid în Portul Constanţa, secretar şi anterior primar al municipiului Drobeta Turnu Severin. Atunci, Adrian Păunescu a strigat de s-au cutremurat zidurile: „Încetaţi teroarea, opriţi crimele drapate în democraţie şi libertate. Drapate şi în teza autoliniştitoare pentru torţionari: se sinucid din remuşcare, dacă ar avea vreuna. Le cereţi remuşcare pentru că şi-au închinat viaţa mai bine, mai rău, cum s-au priceput românilor”. Ion Radu fusese petrolist şi se spune că într-o împrejurare, după ce o sondă luase foc s-ar fi aruncat să o stingă cu propriul său corp. Ştirea ar fi apărut în „Flacăra” şi i-ar fi adus… numai necazuri. De astfel de fapte de eroism erau capabili numai Ei. După marea revoluţie gorbaciovistă din decembrie 1989 al cărei corifeu a fost Ion Iliescu, soldată între altele cu autodizolvarea partidului comunist, un crah ruşinos, s-a lucrat neîndoielnic după metoda cadristă sovietică străveche: cu 3 propuneri pe listă. Ce atuuri aveau primii doi? Ilie Verdeţ făcuse şi el studii politice în URSS şi în plus se considera dizident, fiindcă fusese scos din guvern şi trimis la Comisia centrală de revizie (ca preşedinte bineînţeles, palidă consolare) iar Constantin Dăscălescu este considerat şi el cursant la Moscova, unde se bucura de o recentă simpatie gorbaciovistă colectată în împrejurări de care Dumitru Popescu, într-unul din volumele „Cronos autodevorându-se” nu-şi aminteşte, oricum divulgată la ultima călătorie făcută alături de Nicolae Ceauşescu la Moscova. Punctajul acestora n-a fost suficient pentru a întruni sufragiul juriului. S-a spus că n-au fost bine primiţi, fiind compromişi, când au ieşit pe balconul Comitetului Central, pentru a-şi anunţa candidaturile. Dacă prima declaraţie politică esenţială cu rezonanţă programatică la postul de televiziune, în numele Frontului Salvării Naţionale, a fost întoarcerea la socialismul ştiinţific pur, spălarea doctrinei de ingredientele gândirii lui Nicolae Ceauşescu şi a celorlalţi autointitulaţi lideri comunişti, pentru avizaţi formula avea sens univoc: revenirea la matricea moscovită, renunţarea la dizidenţa românească naţionalistă anti-hegemonică, înregimentarea într-un nou Komintern. Gorbaciov nu voia să ne piardă, deşi poziţionarea Bucureştiului, faţă de războiul de 6 zile, faţă de 1968 din Cehoslovacia, distanţarea de politica Pactului de la Varşovia nu plăcea. Schimbarea de la Bucureşti din Decembrie 89, bine regizată, a avut sprijinul serviciilor secrete franceze, britanice şi olandeze, să ne amintim de vizita lui Francois Mitterrand ş.a.m.d.. Ion Iliescu „i-a ras” însă pe toţi membrii ex-CPEx, plimbaţi prin penitenciarele Olteniţa, Rahova şi Jilava, pentru care n-a mişcat un deget. Paul Niculescu Mizil, altă dată bun prieten cu Ion Iliescu, cooptat în guvern, după ce a fost arestat, s-a trezit cu încurajarea „să fii demn”, din partea celui cu care lucrase la direcţia de propagandă şi cultură. Ion Iliescu a profitat de faptul că un gigant de patru milioane de membrii a primit sentinţa de condamnare şi executare în cea mai deplină linişte. Un „partid” care avea secretariat, birou permanent, comitet executiv, comitet central, n-a avut o reacţie, preferând paralizia generală. Nici măcar o organizaţie judeţeană mai nonconformistă, mai ţâfnoasă, nu a ieşit din rând, nu a făcut contestaţie, comportându-se ca o mârţoagă jigărită care şi-a acceptat soarta, hărăzită în seara zilei de 22 decembrie, din lipsă de motivaţie filozofică, a apartenenţei politice, din absenţa idealului, neconcordanţei între convingerile individuale cu cele înscrise pe frontispiciul partidului. Laboratorul politic al ţării preluat de Ion Iliescu a încercat să potenţeze şi a potenţat, mulţi foşti membri de partid, dar liderii acestuia n-au beneficiat de nici o clemenţă din partea fostului lor camarad. În adâncurile societăţii se produceau cele mai stranii reacţii psiho-chimice. Fireşte, discuţia este lungă, învolburată şi ţine de o istorie recentă a ţării, oricum greu de „decorticat” în toate intimităţile ei.
