Continui să restitui cititorilor o altă filă de jurnal din cele regăsite prin arhivă cu întâmplări şi impresii dintr-o călătorie mai îndepărtată în Brazilia şi, îndeosebi, la Rio de Janeiro, gazda actualei ediţii a Jocurilor Olimpice. Cum se va putea observa, de data aceasta e vorba de conaţionali, nu atât de celebri precum Manoilescu ori Eliade, poate cei mai cunoscuţi în cercurile culturale din această întinsă şi mirabilă Ţară, cu istoria ei interferată de contradicţii şi de tensiuni necamuflate de splendoarea unei geografii mirifice, dar nelipsiţi de incontestabile recunoaşteri prin devoţiunea cu care s-au dedicat promovării valorilor literar-artistice mondiale, neuitându-şi niciodată nici limba şi nici rădăcinile natale.
Doamna Vanda şi ambivalenţa lui aici/acolo
Într-o călătorie, departe de casă, se întâmplă, contrar impresiei de suprafaţă, că eşti mai tot timpul precipitat; în loc să te simţi detaşat, neutru, deblocat din lanţul preocupărilor existenţei cotidiene, a grijilor de tot felul, te trezeşti aruncat într-o altă dezordine: a vederii şi a înţelegerii; la care se adaugă, de cele mai multe ori chiar împotriva propriei voinţe, presiunea unei raportări la condiţia ta identitară pe care ai lăsat-o în urmă; de care parcă ai fi dorit să scapi preţ de câteva zile, dar care se întoarce de la fiecare contact pe care îl realizezi cu noile pojghiţe ale realului ce te pândeşte, cu insolitul şi, uneori, cu exotismul său.
La Rio de Janeiro, în acea seară de început de septembrie 2006, intrând în imensa şi ultra-moderna librărie din centru „Leonardo” şi îndreptându-mă spre doamna între două vârste indicate, din prag de Marco Lucchesi, i-am spus „Bună seara!” fără a putea masca, aşa cum îmi propusesem, măsura insolitului situaţiei. Reacţia a fost pe măsură: uimită, d-na m-a săgetat cu o privire în care curiozitatea plutea la suprafaţă în toată transparenţa ei. Apoi, când i-am spus că doresc s-o văd pe d-na Vanda, a strigat aproape „ca la ţară” „Mamăăă!, te caută cineva”, cu un abia imperceptibil accent „străin”, şi, pe neaşteptate, asaltată cum era de clienţi, şi-a văzut de treabă.
Din încăperea vecină, care nu era altceva decât o prelungire, mai discretă – şi mai intimă – a spaţiului librăriei, dintr-un fotoliu antic, m-a întâmpinat o doamnă venerabilă, cu o privire blândă şi sagace, ridicându-se cu dificultate spre a mă saluta. Povestea ei, atâta câtă s-a desprins din jumătatea de oră petrecută acolo, la închiderea programului, era, în liniile ei generale, pe cât de simplă pe atât de complexă şi purtând, tocit totuşi în cutele-i cele mai adânci, parfumul misterului împrumutat parcă unor romane franţuzeşti de la jumătatea trecutului secol, sondând redescoperirea Indochinei. Născută la Braşov, într-o familie cu stare, dar şi cu nenoroc, s-a înscris la Facultatea de litere din Bucureşti, imediat după război, apoi, în 1947, odată cu căderea Regelui, reuşise să fugă, la timp, în Franţa. La Paris s-a reînscris la Sorbona, unde, curând, după ce l-a cunoscut pe viitorul ei soţ, un brazilian aflat şi el la studii, l-a urmat, aici, la Rio, într-o sfidare absolută a propriului destin. Soţul s-a consacrat creşterii albinelor cărora avea să le cadă victimă mai târziu, lăsând-o pe d-na Vanda să-şi crească unica fiică, pe care, în prealabil. nu uitase să o înveţe foarte bine limba română şi tainele mari ale culturii acesteia.
Dar nu despre destinul d-nei Vanda doresc să discut aici şi acum, ci despre acel sentiment propriu care, insinuat în mine în timpul acelei scurte vizite la librăria „Da Vinci”, avea să revină în zilele următoare sâcâitor până la obsesiv. M-am trezit parcă urmărit de senzaţia puternică a propriei dedublări fizice: acea senzaţie pe care poate o trăim doar în vis, când pendulezi între un timp şi altul, între un loc şi altul; reveneau, cu o forţă nebănuită, alte senzaţii, din zilele petrecute mai înainte, la Sao Paolo şi la Assis. Iată-le, surprinse, nu cu prea mare întârziere, în forma, pe cât mi-a stat în putinţă, neprelucrată în care le-am încredinţat notaţiei pentru mai târziu…
Septembrie 2006
