Discursul public(istic) sau cârciuma de la tv[*]

Liberalizarea sistemului mas-mediatic în România, cu toate dificultăţile şi avatarurile ştiute, a urmat aceeaşi dramatică odisee ca şi sistemul democratic, cu componentele sale intrinseci, de la libertatea de expresie la, ca să spunem astfel, liberul… avort.

Decretarea lor n-a fost suficientă spre a le pune la treabă. La fel, apariţia posturilor tv, radio şi a publicaţiilor de tot felul n-a condus, din păcate, nici la constituirea spaţiului public veritabil: şi nu avem în vedere doar spinoasele probleme ale jocurilor de culise, ori ale clanurilor, acţionând în regim de cabală. Ne referim mai ales la impedanţa discursului public(istic) incluzând deopotrivă calitatea sa, dar şi poziţionarea în raport cu imperativul unei autonomii de gândire.

Şi aici, ca şi pe scena politică, s-a întâmplat că locul rămas vacant de demisionarii vechiului regim ori de cei convertiţi dintre ei, să fie repede umplut, agresiv, de indivizi nu doar lipsiţi de des invocata autonomie de gândire, ci, chiar  și înainte de toate, de o instrucţie pe care nu puţin gânditori, precum germanul Ralf Gustav Dahrendorf o consideră ca fiind componenta cea mai de preţ a unei democraţii funcţionale.

Pe de altă parte, mulţi dintre noii sosiţi sunt aserviţi, sau, mai grav, dinainte aserviţi: Puterii, sau, mai exact spus, unei Puteri, fie aceasta cea de la guvernare ori reprezentând grupuri de interese. Ba subordonaţi, lucrativ (trăim doar în era profitului redus la dimensiunea unei veritabile „religii”, Opoziţiei, în perspectiva Puterii care urmează.

Lipsa de instrucţie – ca şi, mai ales, de o instrucţie adecvată, profesională – a perturbat din start sistemul mediatic: consecinţa imediată şi cea mai curentă a fost aceea a unei improvizaţii sfârşind în „modele” de simulacre (vezi critica franceză de resort) mai mult decât mediocre (dacă putem accepta că simulacrele telematice poartă, la profesionişti, însemnul, fie el înşelător, al unui model!); o alta, în cazul unor actori cu ceva vocaţie, s-a manifestat pe direcţia unui mimetism grosier al modelelor occidentale.

De aici, a rezultat spectacolul de iarmaroc generalizat, de clacă improvizată, de cârciumă mutată la tv, ca şi instaurarea unui discurs omogenizat, standardizat excesiv, cu o stilistică aproximativă ori chiar răpusă de un agramatism sordid. Într-un fel, media au urmat cursul „politicului”, iar discursul său pe cel al celuilalt. Şi astfel, ne-am trezit că, pe aceeaşi scenă ce rămăsese pentru o clipă goală, au apărut „formatori” de opinie fără să se verificat în vreun fel ori altul ca atare. Şi, la fel, ne-am trezit cu tipologii de cititori, tele-spectatori etc. croiţi rapid, pe structuri accidentale şi, în mare parte, greşite, drept eşantioane de consumatori ai actului public discursiv.

Ce-i de făcut?

Unicul remediu, într-o democraţie funcţională, rămâne acela ca, antrenând, în acelaşi spaţiu public încă fragil, multiple resorturi instituţionale, dar mai ales componente ale societăţii civile, să aşteptăm cu speranţă metamorfozele necesare. Fiindcă, dacă spaţiul public nu este neapărat piaţa înjurăturilor ori locul în care vânezi o vizibilitate bastardă, ci acela în care ideile se confruntă spre a se resorbi într-un program apt să susţină democraţia, atunci trebuie invocat consensul ca ofertă salvatoare şi ca şansă de progres.

Şansa ar putea fi, se spune frecvent, „europenizarea”. Însă nu-i de ajuns. Ea serveşte numai ca o presiune exterioară ce s-a dovedit, din păcate, mai puternică decât resorturile interne. Singurele victorioase la paliere mai profunde. Şi pe termen lung.

15 noiembrie 2004