Centenarul Marii Unirii este la fereastra caselor noastre. Timpul se scurge inexorabil spre un viitor al cărui cadran social-politic este în plin proces de edificare. Suntem mai puţini în graniţele României, cu 4-5 milioane. Statisticile cu valenţe economice ne livrează optimism, dar sunt purecate riguros de termenii negativi. Spiritul combativ a renăscut în mintea multora dintre noi şi, graţie unor lideri actuali, este lucrat şi verificat la nivel de „vocea străzii”. O nervozitate, deloc artificială, pentru că unii nu au ştiut că tactul în politică este esenţa, a făcut ca cele două falii ale puterii reale din România să intre în coliziune făţişă. Ambasadele statelor străine monitorizează reacţiile şi contra-reacţiile. Linii de dialog cu structuri de anvergura NATO par, acum blocate; investiţiile în creşterea nivelului de trai sunt barate, cel puţin la nivel de decizie a conducerilor fondurilor de investiţii. Lipsa de moderaţie a celor două tabere scoate ce e mai nociv din masele chemate la proteste.
Realitatea este, după consumul energiilor pro şi contra, că nu s-a ridicat niciun lider politic pe placul unor paradigme politice cerute prin vocea străzii. Partidele în sine şi-au deschis larg porţile la zeci şi zeci de membri ce căutau un job, o relaţie de prietenie, o confirmare a potenţialului lor profesional etc. Aşa s-a ajuns ca în structurile locale, judeţene şi naţionale, indiferent de partidul politic sub faldurile cărora activează, să acceadă şi, ulterior, să primească drept recompensă pentru fidelitate şi lucru în beneficiul partidului un loc călduţ în Parlament sau orice altă formă de demnitate publică. Cu un învăţământ distrus din temelii, cu o lipsă de angajament civic veritabil, pentru care noi ca popor nu avem o educaţie ca alte state, cu o ofertă tabloidizată de pseudo-cultură, cu milioane de elevi lăsaţi de izbelişte şi în grija unor bunici firesc depăşiţi de schimbările atât de rapide din societatea actuală, am reuşit performanţa să avem o populaţie prea uşor mobilizantă.
Preşedintele va convoca un referendum
„Retragerea Ordonanţei 13 şi demiterea chinuită a unui ministru este cu certitudine prea puţin pentru rezolvarea crizei în care ne aflăm. Alegerile anticipate sunt însă, în această fază, prea mult. PSD a creat problema şi tot PSD să vină cu o soluţie între aceste limite. România are nevoie de un guvern puternic, nu unul care cu sfială execută ordinele de la partid. Legiferaţi pentru România, daţi legi bune pentru România, nu pentru un grup de politicieni cu probleme! Ce aţi promis, faceţi! Asta le-am spus astăzi (n.r. – ieri) parlamentarilor majorităţii de la tribuna Parlamentului. Trebuie să alegem dacă vrem să fim o naţiune puternică, prosperă, cu stat de drept şi justiţie independentă, sau vrem să fim o naţiune slabă, dispreţuită, care pune totul în joc pentru a-i salva pe câţiva din situaţii dificile. Românii vor putea decide ce cale vom urma la referendumul pe care îl voi convoca” a precizat preşedintele României, Klaus Iohannis. Şi iată cum preşedintele României devine încet şi sigur cel mai redutabil oponent al guvernării social-democrate. Va specula orice greşeală a adversarului, va căuta să cultive şi să strângă rândurile electoratului propriu, pierdut însă de ceva vreme. Unele voci spun că are de partea sa instituţiile de forţă, pentru care şi clamează „Jos mâinile de pe DNA”. Contează că mesajul domniei sale vine în apărarea unor astfel de instituţii de aplicare a legii. Că cere, acum, un referendum prin care noi suntem întrebaţi retoric dacă vrem o Românie puternică sau una slabă, pare să fie o opţiune cu aport electoral viitor garantat.
Puterea executivă, bicefală şi rivală
Nu negăm dreptul la liberă asociere şi la manifestări spontane; însă, virulenţa cu care prima tabără şi-a susţinut un punct de vedere lasă loc de multe semne de întrebare. Presa, în toate formele sale de exprimare, este şi aceasta divizată: noi şi ceilalţi. Dar, adevărul social nu este nici alb, nici negru. În societate, în viaţa în comun, esenţa democraţiei este ca cel care primeşte încrederea electoratului are tot dreptul să guverneze. Cum s-a ajuns de la o stare de lucruri, clar devoalată în urma alegerilor din 11 decembrie 2016, când harta României era „roşie” aproape în totalitate, la realitatea ultimelor nopţi, cu sute de mii de oameni în stradă, este un paradox pe care experţii în psihologie comportamentală, în sociologia grupurilor îl pot explica mai bine.
S-au adus temeiuri de ambele baricade. Că actuala coaliţie de guvernare PSD-ALDE vrea să scape nişte persoane de urmările punitive ale legii, că lupta anticorupţie este afectată de OUG nr. 13/2017, că actualul Parlament este un adăpost al persoanelor certate cu legea etc. De cealaltă parte, iniţial, tăcere! O tăcere care a dat apă la moară protestatarilor. Greşeală de abordare pe care şi-a asumat-o şi preşedintele PSD, Liviu Dragnea. Unii lideri social-democraţi, mai colerici, solicitau conducerii PSD mână liberă pentru a organiza contra-manifestaţii. Dacă luăm în seamă poziţiile exprimate public, deja, de profesioniştii în materie juridică – cum a făcut-o, de altfel, Dana Gîrbovan, preşedintele Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, care îndeamnă la revenirea la normalitate, adică la dezbaterea legilor în Parlament ajungem de unde am plecat. Actualmente, forul suprem legislativ este condus de PSD- ALDE! Să mai amintim că, aşa cum spun tratatele de drept administrativ, România are o putere executivă bicefală, unde Guvernul şi Preşedinţia exercită atribuţiunii ale puterii executive. Însăşi orientarea politică diferită a celor două autorităţi executive este suficientă ca să pricepem că liniştea va fi mai îndepărtată decât credem.
Peste tot în lume se plătesc poliţe
Nu intrăm în teoriile ce zburdă pe spaţiile de socializare, dar care şi ele provin de la persoane bine înzestrate intelectual, care vorbesc fie de implicarea multinaţionalelor în proteste pentru a-şi apăra interesele financiare, fie de lupta ascunsă a puterilor în stat pentru a controla mai bine actul politic şi pe cel administrativ. Că este mult putregai în societatea actuală românească a devenit ceva banal. O vedem şi la măreaţa Franţă, cea care ne-a inspirat şi ne inspiră prin cultura, civilizaţia şi forţa sa economică. Italia nu face excepţie nici ea, unde, recent, cresc cazurile de îmbolnăviri cauzate de consumul apei infestate prin deversările de deşeuri sub oblăduirea temutei Comora. Nu mergem mai departe cu geografia europeană, pentru că în fiecare stat vom găsi hibe, mai grave sau mai scuzabile.
Peste Ocean, SUA „arde” în instanţele comerciale partenerii economici tradiţionali cu amenzi imense – vezi industria auto! Problema noastră pare să fie lipsa de unitate, lipsa unei coeziuni reale, dorite şi a unui program de dezvoltare a României, asumat pe câteva decenii. Nu există politician fără pată în politica românească! Prin simplul fapt că a intrat în politică şi tot s-a compromis cu ceva. Ne minţim pe noi înşine cu resetarea clasei politice! Ar însemna să plecăm toţi din ţară, să aducem nou-născuţi aici, să-i crească după chipul şi asemănarea celor care tot clamează o ţară fără corupţi. Anii trec, suntem tot mai goi, mai săraci, mai abrutizaţi, mai lipsiţi de compasiune, mai reci şi mai lipsiţi de un orizont. Poţi să ai un discurs public ca om politic în care să înfierezi corupţia, dar comunitatea ar trebui înţeleasă în tot ce are ea mai profund: familie, educaţie, sănătate. S-a tot băgat Binomul la malaxor, de parcă noi toţi ne pricepem la munca parchetelor, a direcţiilor judeţene de informaţii, a instanţelor de judecată! Au fost tăvălite în noroiul mediatic, cu intenţie clară a unora, chiar dacă s-a acreditat ideea că erau vizaţi doar cei din conducerea lor. Oare ce simt toţi acei care lucrează zi şi noapte în astfel de structuri? Mai ales că îşi fac treaba ca la carte, pentru că la ce sisteme de control intern au, ar fi absurd să te gândeşti că pot călca pe bec! Poate opri vreodată cineva aceşti oameni să-şi facă profesia? Niciodată. Atunci, cui foloseşte ponegrirea acestor instituţii?
Pescuiesc în ape tulburi
Nu am văzut în aceste zile vreun om politic sau de administraţie să vorbească despre cauzele profunde ale sărăciei care ne acaparează, despre spitalele pline de bacterii, despre elevii din rural care încă mai dorm pe paie şi vin la şcoală pentru a-şi lua banii de la stat. Despre faptul că la noi, într-o comună cu o minoritate în majoritate, o elevă a cerut ca bunicul ei să nu mai primească alocaţia sa şcolară, pentru că foloseşte banii pentru alcool şi fetiţa absentează de la ore, pentru că nu are cu ce să-şi cumpere… în acea perioadă a lunii! Părinţi săi sunt plecaţi la muncă, normal, în afara României. Asta e România reală, cea care a pierdut din cele mai nobile forme de umanitate. De acord, toată clasă politică are metehnele ei, unele foarte grave. Dar să privim limpede: nu avem opoziţie parlamentară veritabilă, PNL a fost decapitat de sus în jos, de către cine nu mai amintim aici. USR-ul este construit pe o nişă liberală, dar doar în marile oraşe, de regulă universitare, şi va mai dura până când va beneficia de un scor cu 2 în faţă. Infuzia de naţionalism practicată de mai toate partidele este o banală tehnică electorală, ce nu mai prinde în contextul în care România este într-un spaţiu european şi atlantic, cu interese reciproce.
Rămânem cu ce avem: politicieni din ce în ce mai slabi profesional, schimbări în conducerea instituţiilor centrale la intervale prea scurte – polonezii au aceeaşi profesionişti de ani buni în instituţii-cheie şi care au devenit parteneri de încredere ai comisarilor UE –, o administraţie locală demotivată salarial şi timorată de sperietoarea dosariadei; un sistem sanitar incontrolabil – deşi se ştie de cine trebuie, unde şi cât de grave sunt derapajele în actul medical; un învăţământ orientat doar pe bifări de activităţi şi completarea de maculatură – „nu lăsăm corigenţi sau repetenţi, că ne muştruluieşte ISJ-ul” –; un mediu de afaceri muribund – cu o temere în a-şi arunca pe piaţă lichidităţile şi a crea plusvaloare şi locuri de muncă. Cel mai mare angajator al Doljului, excluzând CFR, este Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, ce şi-a mărit recent schema de personal. Coborâţi, stimabili politicieni, de pe orice baricadă sunteţi, printre noi, cei tăcuţi, cei ce mai umbrim, încă, trotuarele spre locurile de muncă, spre copiii noştri a căror agresivitate sporită cu greu o mai ţinem în frâu, spre pieţele şi târgurile României, acolo unde numărăm ban cu ban, ca să punem ceva în plasă. România are valori, are oameni cu mult bun-simţ, are nostalgii şi speranţe, dar, mai presus de toate, are nevoie de o înţelegere comună a politicienilor pentru un traseu de ţară, la capătul căruia să fim cu toţii mai fericiţi. Nu doar unii!
