Notă
Propun, într-un serial pentru cititorii acestei rubrici, ultimul interviu pe care marele scriitor – jurnalist, poet şi cineast considerat genial în ţara sa şi în afara ei – Pier Paolo Pasolini l-a acordat tânărului, pe atunci, coleg de presă, Furio Colombo, azi apreciat drept unul dintre „patriarhii” presei din Italia. Unicitatea acestui interviu, atestată şi comentată de-a lungul ultimelor peste patru decenii, consistă în faptul că el a avut loc cu doar câteva ceasuri mai înainte ca intervievatul, recte Pasolini însuşi, să fie asasinat, în noapte, pe plaja de la Ostia de lângă Roma. Despre circumstanţele acelui asasinat şi despre istoria juridică ce i-a urmat şi care a rămas până astăzi nelămurită (între ipoteza unui tânăr asasin condamnat la mulţi ani de carceră şi abia de curând eliberat şi un asasinat politic, regizat de serviciile secrete ale unui stat cu care victima s-a aflat întreaga sa viaţă într-un permanent conflict) am mai scris în acest colţ de pagină.
Însă ceea ce mi se pare relevant în aceste poziţii pasoliniane este actualitatea lor indubitabilă cu accente profetice pe care, de altfel, le-a tot expus şi impus în întreaga sa activitate, ca şi îndeosebi, în opera sa polivalentă. Pentru cititorul interesat, mi se pare util să-i recomand măcar câteva dintre zecile sale de pelicule cinematografice, între care „Teorema”, „Evanghelia după Matei”, ca şi pe cea a cărui premieră n-a mai apucat s-o prezinte, cu titlul „Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei”, ca şi romanul apărut postum, cu titlul „Petrol”.
Pier Paolo Pasolini,
Suntem cu toţii în pericol (I)
Furio Colombo, în suplimentul „Tuttolibri” al cotidianului „La Stampa” din 8 noiembrie 1975. Aceste interviu a avut loc sâmbătă 1 noiembrie, între orele 4 şi 6 după prânz, cu puţine ore înainte ca Pasolini să fie asasinat. Vreau să precizez că titlul întâlnirii care apare în această pagină e al său, nu al meu. In fapt, la sfârşitul conversaţiei care de multe ori, ca şi în trecut, ne-a găsit cu convingeri şi puncte de vedere diferite, l-am întrebat dacă voia să dea un titlu interviului.
S-a gândit puţin, a zis că n-avea nicio importanţă, a schimbat vorba, apoi ceva ne-a readus asupra temei de fond ce apare continuu în răspunsurile ce urmează. „Iată sămânţa, sensul a toate”, a zis. „Tu nici nu ştii cine acum se gândeşte să te ucidă. Pune titlul acesta, dacă vrei: Suntem cu toţii în pericol.
– Pasolini, ai dat, în articolele şi în scrierile tale, multe versiuni la ceea ce deteşti. Ai deschis o luptă, de unul singur, împotriva tuturor lucrurilor, instituţiilor, convingerilor, persoanelor, puterilor. Spre a face discuţia mai puţin complicată, voi numi „situaţie” şi eu ştii că înţeleg să vorbesc de scena împotriva căreia combaţi tu. Acum îţi aduc această obiecţie. „Situaţia” cu toate relele de care tu vorbeşti conţine tot ceea ce îţi consimte să fii Pasolini. Vreau să spun: meritul şi talentul sunt ale tale. Dar instrumentele? Instrumentele sunt „situaţia”. Editurile, cinema, organizaţii, ba chiar şi obiectele. Să presupunem că gândirea ta ar fi una magică. Faci un gest şi totul dispare. Tot ceea ce deteşti. Şi tu? N-ai rămâne şi tu singur şi fără mijloace? Vorbesc de mijloace expresive, vorbesc…
– Da, am înţeles. Însă eu n-o caut, acea gândire magică, ci cred în ea. Nu în sens mijlocit. Ci fiindcă ştiu că bătând întruna în acelaşi cui poate până la urmă să se prăbuşească o casă. În mic, un bun exemplu ni-l dau radicalii, patru motani ce ajung să mişte conştiinţa unei Ţări (şi tu ştii bine că nu totdeauna sunt de acord cu ei, dar chiar acum mă pregătesc să mă duc la congresul lor). În mare, exemplul ni-l oferă istoria. Refuzul a fost totdeauna un gest esenţial. Sfinţii, eremiţii, ba chiar şi intelectualii. Cei puţini ce-au făcut istoria sunt cei ce-au zis nu, nu meşteşugarii şi asistenţii cardinalilor. Ca să funcţioneze, refuzul trebuie să fie mare, nu mic, total, nu al unui punct ori altul, „absurd”, nu de bun simţ. Eichmann, dragul meu, avea o grămadă de bun simţ. Ce i-a lipsit? I-a lipsit să spună nu, la vârf, principiului, atunci când ceea ce făcea era doar administraţie ordinară, birocraţie. Poate va fi spus prietenilor, mie Himmler acela nu-mi place de niciun fel. Va fi susurat, cum se susură prin edituri, prin redacţii ziarelor, prin coridoarele guvernului şi pe la televiziune. Ori poate se va fi şi revoltat fiindcă vreun tren oarecare se oprea, o dată pe zi, pentru nevoi şi pentru pâine şi apă cu deportaţii pe când ar fi fost mai funcţionale sau mai economice două opriri. Însă n-a împiedicat niciodată maşina. Prin urmare, argumentele sunt trei. Care este, ce numeşti tu, „situaţia” şi de ce ar trebui oprită ori distrusă. Şi în ce mod.
– Iată, descrii deci „situaţia”. Ştii foarte bine că limbajele tale au un pic efectul soarelui care străbate pulberea. E o imagine frumoasă dar se poate vedea (ori înţelege) puţin.
– Mulţumesc pentru imaginea cu soarele, însă eu pretind mult mai puţin. Pretind ca tu să priveşti în jurul tău şi să-ţi dai seama de tragedie. Care e tragedia? Tragedia e că nu mai există fiinţe umane, există ciudate maşini ce se lovesc una de alta. Iar noi, intelectualii, luăm mersul trenurilor de anul trecut, sau de acum zece ani, şi pe urmă spunem: ce ciudat, iată că trenurile ăştia două nu trec pe-acolo, şi cum naiba s-a făcut ţăndări în halul acela? Ori mecanicul a înnebunit ori e un criminal izolat ori e un complot. Mai ales complotul ne face să delirăm. Ne sloboade de întreaga povară a de ne confrunta singuri cu adevărul. Ce frumos dacă în timp ce noi vorbim aici cineva face planuri în pivniţă să ne elimine. E uşor, e simplu, este rezistenţa. Noi vom pierde nişte plevuşti şi pe urmă ne vom organiza şi-i vom elimina pe ei, ori puţin câte unul, nu-i aşa? Ei bine, ştii că atunci când transmit la televizor că Parisul arde sunt cu toţii acolo cu lacrimi în ochi şi o dorinţă nebună ca povestea să se repete frumoasă, curată (un rod al epocii este că „spală” lucrurile, precum faţada caselor). Simplu, eu de-aici, tu de-acolo. Să nu ne jucăm cu sângele, cu durerea, chinul pe care chiar atunci oamenii le-au plătit pentru „a fi ales”. Când stai cu faţa zdrobită către acel ceas, acel minut al istoriei, a alege înseamnă totdeauna o tragedie. Cu toate acestea, s-o admitem, era prea simplu. Fascistul de la Salo, nazistul din SS, omul normal, cu ajutorul curajului şi al conştiinţei, reuşeşte să o respingă, chiar din viaţa sa interioară (acolo începe mereu revoluţia). Acum însă, nu. Dai peste câte unul ce se dă drept prieten, drăguţ, cumsecade şi „colaborează” (să zicem la televiziune) fie spre a epata fie fiindcă nu-i deloc un delict. Altul – sau alţii, grupurile – te întâmpină ori sar pe tine – cu şantajele lor ideologice, cu dojenile, cu predicile, cu blestemele şi cu ameninţările lor. Defilează cu steaguri şi cu slogane, însă ce-i desparte de „putere”?
