Conform ordonanței guvernului (OUG) nr. 194/2002, cetățenii străini pot desfășura activități de afaceri în România în baza a două statute migraționale distincte: viza de afaceri (tip C) sau permis de ședere. Acestea se deosebesc prin condițiile și termenele de obținere și, prerogativele (drepturile) pe care le conferă titularului. Ce anume să alegeți și cum se poate face trecerea de la un statut la altul – explică Avocatul Burlacu Mihail de la Biroul juridic Lexoria.
Care sunt diferențele dintre statutul de viză de afaceri și cel de permis de ședere
Viza de afaceri reprezintă o autorizație de intrare pe termen scurt, care permite șederea pentru o perioadă de 90 de zile în decursul a 180 de zile. Scopurile obținerii: întâlniri de afaceri, participarea la conferințe și evenimente comerciale. Acest statut nu permite titularului să lucreze în cadrul unei companii sau să ocupe o funcție oficială în structura acesteia. Pentru aceasta, este obligatorie obținerea unui permis de ședere temporară în baza desfășurării activităților de afaceri.
– Mulți gândesc eronat că este posibil să vină în România cu o viză de afaceri, să înregistreze o companie și să obțină direct permisul de ședere. Totuși, transformarea vizei de afaceri în permis de ședere, în timp ce vă aflați în interiorul României, este imposibilă. Viza de afaceri este utilizată, de fapt, doar pentru etapa de pregătire. De exemplu, un antreprenor străin poate veni pentru a studia piața, a găsi un spațiu pentru birou, a se întâlni cu avocați sau parteneri, a înregistra compania la Registrul Comerțului (ONRC). Dacă omul de afaceri intenționează să exercite managementul direct al companiei și să ocupe o funcție în cadrul acesteia, după înregistrarea firmei, acesta este obligat să părăsească România și să solicite o viză de lungă ședere (tip D) în țara de reședință. Doar această viză oferă dreptul de a intra ulterior în țară și de a depune documentele la Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI) pentru obținerea statutului de rezident. — comentează Avocatul Burlacu Mihail de la Biroul juridic Lexoria.
Condiții pentru director și proprietar
Legislația română nu stabilește o cerință obligatorie de rezidență pentru proprietari și acționari. Totuși, există nuanțe importante legate de modul în care se planifică exercitarea managementului.
În practică, statutul antreprenorilor străini este corelat cu unul dintre cele două roluri pe care aceștia le pot avea în cadrul companiei. Prima variantă – acționar sau fondator. Este accesibilă atât celor care dețin un permis de ședere, cât și celor care utilizează o viză de afaceri. În cazul utilizării vizei de afaceri, proprietarul afacerii poate locui în străinătate, venind în România doar ocazional pentru întâlniri, negocieri sau semnarea documentelor oficiale.
Pentru obținerea statutului de asociat (fondator), este necesară aprobarea planului de afaceri de către Ministerul Economiei (MEAT). După cum explică specialiștii de la Biroul juridic Lexoria, investiția minimă în afacere în acest caz va fi de 50.000 €, dacă se înregistrează un SRL, sau de 70.000 € pentru un SA. Investițiile pot fi realizate sub formă de echipamente sau bunuri imobile. Totodată, este necesară crearea a cel puțin 10 locuri de muncă pentru cetățenii români sau ai UE. De asemenea, este important de menționat că, dacă cetățeanul străin intenționează să obțină permisul de ședere în calitate de asociat, acesta va trebui să facă dovada deținerii unor mijloace financiare personale de cel puțin 700 € pe lună pentru întreținere.
A doua variantă: Administratorul desemnat sau Managerul. Acesta este un format mai flexibil pentru cei care gestionează în mod real procesele, însă este disponibil doar pentru posesorii unui permis de ședere. Și în acest caz sunt necesare investiții de cel puțin 50.000 €. În acest statut, străinul poate fi unicul proprietar care s-a desemnat pe sine însuși în funcția de director. Salariul sau remunerația sa, conform contractului de administrare, trebuie să fie de cel puțin 500 € pe lună
Avocat Burlacu Mihail: modul în care statutul afectează impozitele
Dacă un antreprenor străin nu locuiește în România mai mult de 183 de zile pe an, acesta rămâne rezident fiscal al țării sale de origine (cu excepția cazului în care există prevederi diferite în convențiile de evitare a dublei impuneri). Astfel, statutul deținut de antreprenorul străin determină jurisdicția fiscală în care acesta va fi impozitat.
– Mulți antreprenori străini sunt atrași de cota scăzută de impozitare pentru microîntreprinderi din România, care este de 1% sau 3% din cifra de afaceri. Totuși, pentru a beneficia de această facilitate fiscală, compania trebuie să aibă cel puțin un angajat cu normă întreagă. Dacă proprietarul este administrator, dar nu deține un permis de ședere și drept de muncă în România, acesta nu se poate „angaja oficial pe sine însuși” ca salariat. În această situație, compania trabuie să angajeze un rezident roman sau să treacă la impozitarea generală pe profit de 16% — accentuează cei de la Biroul juridic Lexoria.
Concluzii
Este esențial ca un antreprenor străin să stabilească ce statut migrațional va avea în România încă de la început, pentru a planifica corect procesul de înregistrare și aspectele organizatorice. Specialiștii de la Biroul juridic Lexoria subliniază că obținerea unui permis de ședere oferă avantaje semnificative: oferă acces în toate țările UE, permițând deplasări de afaceri fără restricții pentru semnarea contractelor, susținerea prezentărilor, căutarea investitorilor și extinderea business-ului. Un avantaj major al permisului de ședere temporară este posibilitatea de a obține, ulterior, rezidența permanentă pentru cei care intenționează să rămână în România și să își dezvolte afacerea în cadrul UE.
