Compozitor, dirijor şi profesor, timp de 18 ani, la Conservatorul „George Enescu” din Iaşi, iar din 1984 stabilit în S.U.A., unde a fost director artistic şi prim-dirijor al celei mai vechi Filarmonici din New Jersey, Plainfield Symphony, Sabin Pautza s-a aflat, din nou, la Craiova, la jumătatea lunii decembrie a anului trecut. L-au readus în Bănie – unde, mărturiseşte, are nu puţini prieteni – două concerte extraordinare de Crăciun, „Christmas Songs” – Colinde de pretutindeni, susţinute pe scena Filarmonicii „Oltenia” şi dedicate, totodată, aniversării acestei instituţii.
În ţară l-au rechemat sărbătorile de iarnă, care sunt aici ca niciunde în altă parte. „Dincolo de religie sau convingeri filosofice, Crăciunul rămâne cea mai aşteptată sărbătoare pentru toate ţările lumii. La noi, la români, e poate ceva mai mult că vine, odată cu speranţa unui An Nou mai bun, cu datinile şi cântările atât de frumoase pentru noi”, declară artistul. Şi un sentiment de nostalgie se aşterne în vocea sa: „Cred că cel mai frumos Crăciun l-am petrecut când eram copil şi când plecam cu colinda şi răsuna satul ăla de vocile noastre! Asta nu poate să-mi şteargă nimeni din memorie…”.
Despre Craiova muzicală, despre România culturală, cu valorile cele mai de preţ, cu vechile ei datini şi obiceiuri, despre cum îşi vede şi îşi promovează ţara un român care a ales să-şi trăiască viaţa pe „tărâmul tuturor posibilităţilor” şi care a reuşit să devină cunoscut în lumea artistică mondială am stat de vorbă cu Sabin Pautza. „Eu nu ştiu, nu pot şi n-am cum să scriu o pagină muzicală care să nu plece de la rădăcinile mele, pe care le găsesc în muzica populară, în bocetele şi în colindele noastre. E… fără să vreau! Nu pot să fiu altfel”, spune artistul. Se declară însă „îngrijorat de faptul că românii încă nu ştiu sau au uitat să aleagă omul potrivit la locul potrivit” şi crede că, din păcate, „ne va trebui mult timp ca să ne redresăm” pe plan politic şi economic.
„Publicul nu mai este cel de-acum 15 sau 30 de ani… Şi e foarte important să ştim să ni-l creştem, pentru că pentru el cântăm”
– În urmă cu un an – pe 20 ianuarie 2012 – le aduceaţi melomanilor craioveni un concert de muzică românească, cu trei lucrări în primă audiţie, între care şi Poemul simfonic „Prometheus” – compoziţia dvs. La sfârşitul anului – în 20 şi 21 decembrie – le ofereaţi două concerte cu colinde de pretutindeni, în care vi s-au cântat, de asemenea, câteva creaţii proprii. Cum regăsiţi Filarmonica „Oltenia”, cum este colaborarea cu artiştii de-aici?
– Vin cu mare plăcere în Bănie întotdeauna, pentru că, pe lângă prietenii mei, oameni care mi-au fost colegi, unii foşti studenţi, din perioada în care eram profesor la Iaşi, şi care acum fac parte din orchestra craioveană, îl am aici pe maestrul Mihai Ungureanu, care a cântat cu mine de mai multe ori şi care, din funcţiile dumnealui de director ori director artistic, întotdeauna m-a invitat să fac concerte la Craiova. Orchestra merge foarte bine. Am avut ocazia, pentru a treia oară, să lucrez cu Corala Academică. Am mai avut un concert de colinde în urmă cu patru ani. Tot în 2008, dar în februarie, mi-a cântat Simfonia a II-a pentru cor, soprană solo şi orchestră, „Sacra”. Iar acum, iată, a treia colaborare, cu colinde de pretutindeni, toate în orchestraţiile şi aranjamentele mele. Am zis că e bine ca pe lângă cele româneşti, îndrăgite de toată lumea, să aduc şi nişte colinde din alte culturi – franţuzeşti, germane, italieneşti, americane. Poate şi pentru faptul că ar fi bine să ne comparăm cu alţii, să vedem că până la urmă tot ale noastre sunt mai frumoase…
– Craiova – pe plan muzical şi, în general, cultural – cum o apreciaţi?
– Aveţi această Filarmonică, instituţie foarte serioasă şi care merge foarte bine. Dar se întâmplă şi aici lucruri care se întâmplă în toată ţara. Vorbeam şi la colocviul de istoriografie muzicală, care a avut loc cu ocazia aniversării Filarmonicii, că, din păcate, s-a luat decizia regretabilă de a se minimaliza muzica din şcoală sau chiar de a fi scoasă de tot din programă, încât tineretul din şcoli nu mai are acces la educaţia muzicală. Din păcate, se vede deja: publicul nu mai este cel care era cu 15 sau 30 de ani în urmă. Dar e un fenomen în toată ţara, de fapt. Trebuie găsite nişte modalităţi de a readuce tineretul în sălile de concert, pentru că la ora asta avem melomanii din generaţiile trecute, care nu pot trăi fără muzică, dar când vor pleca ei sălile noastre o să se golească, pentru că nu o să avem cu cine să îi înlocuim. E foarte important să ştim să ne clădim, să ne creştem, să ne creăm publicul, pentru că pentru el cântăm. Dacă ajungem să nu mai avem pentru cine cânta, ne autodesfiinţăm. Revenind, cum v-am spus, vin cu mare plăcere la Craiova, întotdeauna m-au primit – şi publicul, şi orchestra, şi corul – extraordinar.
„Am dirijat în toată lumea şi m-am străduit să îmbunătăţesc imaginea României. Nu m-au primit în Cuba, nu le-am plăcut pe vremea lui Fidel Castro”
– Sunteţi reşiţeanul care a cucerit America, s-a spus, de aproape 30 de ani fiind stabilit peste ocean. Cum se vede România din Statele Unite?
– Depinde… Pentru cei care au cultură şi mai cunosc şi mai citesc, noi suntem ţara care i-a dat, de-a lungul timpului, pe Cantemir, pe Titulescu, pe Enescu, pe Brâncuşi, apoi pe Nadia Comăneci şi Ilie Năstase. Mi s-a întâmplat să fiu primit de anumiţi oameni cu aceste exclamaţii, în momentul în care au aflat că sunt român: „O, păi eu am auzit de cutare şi de cutare!”. Dar sunt şi oameni care nu ştiu prea multe şi atunci confundă: „România? Aaaa, Budapesta!”. Deci, depinde. România e văzută cu ochi diferiţi de oameni diferiţi. Depinde cine priveşte România, din ce loc şi din ce unghi. Aş zice că suntem destul de bine priviţi din punct de vedere cultural. Sunt expoziţii ale pictorilor români, cărţi traduse ale autorilor noştri, muzicieni români cu concerte pe tot mapamondul…
Eu am dirijat în toată lumea asta. Nu m-au primit în Cuba, m-au întors de la aeroport şi au zis că poate sunt spion. Au văzut că sunt român şi aveam şi cetăţenie americană, iar chestia asta nu le-a plăcut pe vremea lui Fidel Castro. În Coreea de Nord, la fel. Nici acolo n-am ajuns, pentru că nu mi-au dat viză. În rest, din Japonia până în Noua Zeelandă, din Brazilia până în Africa de Sud, din Canada până în Spania şi în toată Europa am putut să mă bucur de faptul că lumea ne ştie. Oamenii pe care îi interesează ştiu cine este România, ştiu de nişte nume mari pe care le-a dat ţara noastră. Dar, din păcate, am avut şi experienţe triste, când România era văzută ca ţara în care copiii orfani zac flămânzi pe duşumele murdare. Au fost şi situaţii din astea… Şi a trebuit atunci ca românii de bună credinţă să se lupte cu aceste imagini şi să explice că nu asta e România, nici măcar pe vremea lui Ceauşescu nu era asta.
Eu m-am străduit, în cei aproape 30 de ani în care am lucrat în Statele Unite, să îmbunătăţesc această imagine a României. I-am adus din ţară pe cei mai mari solişti ai noştri, cu care m-am mândrit întotdeauna. În mai toate concertele mele am cântat muzică românească. La un moment dat, chiar am fost acuzat de un fel de naţionalism… Vă va fi foarte greu să găsiţi în cele câteva mii de concerte pe care le-am dat un afiş sau un program în care să nu fie şi compozitori români. Pentru că avem lucruri care merită să fie cunoscute. Sigur, a fost un proces de selecţie, eu am ales tot ce a fost mai bun. Şi m-am simţit dator să fac lucrul acesta, să aduc lumii la cunoştinţă că se creează în România şi muzică foarte bună.
«În Guvernul american, Obama şi-a pus în poziţii-cheie oameni din opoziţie. La noi, în funcţie e mai mereu „omul cuiva”…»
– Dumneavoastră – care, fiind plecat atâţia ani, aveţi o oarecare detaşare şi vă sunt la îndemână nişte comparaţii – cum vedeţi această instabilitate a ultimilor ani pe plan politico-economic în România?
– Eu sunt puţin îngrijorat de faptul că românii încă nu ştiu sau au uitat să aleagă omul potrivit la locul potrivit. Nu ştiu cum s-a ajuns la situaţia asta în care punem ministrul Sănătăţii un contabil. Sau director al unei instituţii devine unul care n-are nici o legătură, ci doar e omul partidului sau prietenul nu ştiu cărui ministru. E o situaţie pe care, în ţările civilizate, n-o găsim. În mod ostentativ, în Guvernul american, Obama şi-a pus în poziţii-cheie oameni din opoziţie. Dar omul acela era specialist în domeniul respectiv. Asta deşi oamenii lui în nici un caz nu erau unii care n-aveau nici o legătură cu instituţia respectivă. Toţi preşedinţii mari din istorie s-au înconjurat de consilieri serioşi. Un om este… un om, nu poate să se priceapă în toate domeniile. Şi atunci se înconjoară de oameni care sunt specialişti într-un domeniu. Şi, când ia o decizie, o ia în funcţie de sfaturile pe care le primeşte. La noi am impresia că un prim-ministru sau un preşedinte îşi pune un om acolo numai pentru că e omul lui şi ştie că e loial, dar nu se întreabă dacă e în stare să şi conducă instituţia respectivă.
Deci, din acest punct de vedere, sunt îngrijorat, pentru că îmi dau seama că lucrurile nu merg cum trebuie. Dar noi sperăm… L-am întrebat pe un prieten de-al meu, într-o discuţie despre politică, cum a votat. Şi mi-a spus: „Am votat cum am putut şi eu. Dar încotro o să mergem o să vedem, acum, că e sfârşitul lumii… Om muri şi-om vedea!”. Deci, românul e în stare încă să glumească despre treburile astea… Dar eu mă gândesc în primul rând la generaţia tânără, care vine după noi şi care va confrunta un viitor foarte nesigur. Vă dau numai un exemplu: noi l-am omorât pe Ceauşescu şi îl vorbim de rău – deşi încă sunt oameni care spun că a fost mai bine atunci decât acum, ceea ce este foarte trist –, dar în urmă cu peste 20 de ani ţin minte că nu exista absolvent care să nu primească un loc de muncă. Şi când se ducea la locul lui de muncă primea o primă de instalare, locuinţă… Ori acum noi avem zeci de mii de absolvenţi, de specialişti în toate domeniile, care sunt şomeri. Am un nepot care a făcut un master în Cibernetică şi pe care îl ajut din pensia mea, pentru că de doi ani este şomer. Deşi are master! A făcut 20 de ani de şcoală! Are 27 de ani şi nu îşi poate găsi un loc de muncă în România… Şi nu vrea să plece de-aici, zice: „Eu m-am născut şi am crescut aici, vreau să lucrez aici, nu să mă duc în Suedia sau în Austria!”. Iar în situaţia asta ştiu că sunt zeci de mii de absolvenţi ai noştri. Este de neacceptat să-i lăsăm să fugă în altă parte sau pur şi simplu să stea pe spinarea părinţilor, care i-au ţinut în şcoală 20 de ani. Acestui nepot al meu i s-a spus: „Eu te angajez, dar trebuie să ai cel puţin trei-patru ani de experienţă”. Păi de unde să aibă, dacă el a terminat facultatea şi de doi ani se chinuieşte să găsească de lucru? Deci, e o situaţie gravă, aş zice. Avem specialişti în toate domeniile, dar nu avem locuri de muncă.
Criza este peste tot, nu numai la noi. Spania stă mai rău, de pildă. Grecia, la fel, din punct de vedere economic. Noi încă mai plătim pensiile oamenilor, deşi mici, aşa, cum sunt. Deocamdată nu văd lumina din tunel… Adică nu cred că în următorii doi sau trei ani va fi mai bine. Ne va trebui mult mai mult timp ca să ne redresăm, suntem încă în cădere. Să dea Dumnezeu să n-am dreptate, iar la primăvară să vină cineva să-mi spună: „Uite, la Paşti stăm mai bine ca la Crăciun!”. Mi-aş dori să n-am dreptate…
„Prefer să stau în România în criză economică decât într-o Americă prosperă, dar în care să nu mă simt acasă”
– S-au împlinit, în decembrie, 23 de ani de când am ales să schimbăm ceva. Unde v-a găsit momentul revoluţiei române din 1989 şi cu ce ochi l-aţi privit?
– Din păcate, eram în Statele Unite. Eram atunci un trădător de ţară, eram în exil, deci n-aveam cum să fiu aici… Dar americanii aveau grijă să ne ţină informaţi. Posed nişte casete cu nişte filme pe care jumătate din români nu le-au văzut. Americanii au ajuns în subsolurile din Bucureşti, în ajunul Crăciunului din ’89, şi am văzut imagini incredibile filmate de ei. Pentru că, în momentul în care s-a întâmplat ce s-a întâmplat în Bucureşti, în zece ore ei au fost la faţa locului. Aşa că şi eu am fost în Piaţa Dorobanţi şi în faţa Televiziunii şi în alte locuri când se trăgea, cu ochii reporterului american. Dar, din păcate, n-am putut să fiu şi fizic acolo… Eram plecat deja de şapte ani din ţară şi nu mai aveam dreptul să revin. Dar m-am întors trei luni mai târziu, în martie 1990 am fost aici. Deja aveam concert la Iaşi şi mi-am revăzut mulţi prieteni. De atunci vin cel puţin o dată pe an în România, am avut şi câte două-trei concerte cu alte Filarmonici cu care păstram relaţii mai strânse.
– Decembrie înseamnă însă sărbătoare… „Dragi mi-s sărbătorile / Când s-aud cântările” spun versurile populare cu care aţi încheiat concertul de colinde dinaintea Crăciunului. Cât de dragi vă sunt dumneavoastră sărbătorile, petrecute unde şi cum?
– Ţin minte că m-a întrebat cineva de-aici dacă mi-e dor de România acolo unde sunt, în Statele Unite, şi am spus că mie mi-e dor de România şi când sunt în România! Pe de altă parte, unii m-au întrebat ce fel de muzică scriu. Am scris muzică de toate felurile – şi pentru copii, şi pentru cor, şi muzică de cameră, am scris şi operă, şi simfonic, şi muzică americană… Dar în toată muzica mea se simte că sunt român. Eu nu ştiu, nu pot şi n-am cum să scriu o pagină muzicală care să nu plece de la rădăcinile mele, pe care le găsesc în muzica populară, în bocetele şi în colindele noastre. E… fără să vreau! Nu pot să fiu altfel. Şi atunci e normal să mă simt mai bine acasă, la românii mei, pe care îi critic şi îi admonestez pentru că sunt, pe undeva, superficiali şi „ne-nemţi”, adică n-au disciplina pe care ar trebui să o aibă. Dar sunt ai mei, îmi sunt dragi aşa cum sunt! Adică prefer să stau în România în criză economică decât să stau într-o Americă prosperă, dar în care să nu mă simt acasă.
– Aşadar, aici vă sunt mai dragi sărbătorile…
– O, da! Nici nu se compară…
– Sunt datinile şi cântările de sărbători atât de frumoase şi în America precum în România?
– Sunt. Fiecare popor are cultura lui. Eu am avut ocazia, de pildă, să petrec un Crăciun la Paris sau să stau în perioada aceasta la Sydney, în Australia, unde Crăciunul se face pe plajă, la o temperatură de 35 de grade. Se aprinde pomul de iarnă când lumea face baie… Dar am făcut un Crăciun, de pildă, şi în Argentina, unul în Finlanda, altul la Leningrad… Am făcut Crăciunul într-o familie de evrei! Oriunde te-ai duce, indiferent care îţi e religia, indiferent de concepţiile filosofice, Crăciunul rămâne o sărbătoare importantă, nu poţi să treci peste ea. În momentele acelea New York-ul „arde”, e în febra pregătirilor, şi acolo au felul lor de a sărbători în săptămâna sau săptămânile dinainte. Pentru că imediat după Thanksgiving (n.r. – Ziua Recunoştinţei) miroase a cozonaci şi acolo! Dar eu zic că la noi – mai ales dacă avem şi un pic de zăpadă şi vin copii să ne colinde – nu se compară cu nimic. Totuşi, cred că cel mai frumos Crăciun l-am avut când eram copil şi când plecam cu colinda şi răsuna satul ăla de vocile noastre! Asta nu poate să-mi şteargă nimeni din memorie…
„Voi reveni la Craiova cu mare bucurie în aprilie, cu un concert simfonic în care solist va fi craioveanul Liviu Prunaru”
– Un nou an aduce cu el întotdeauna speranţa de mai bine… Dumneavoastră ce aşteptări aveţi de la 2013?
– Românii au supravieţuit prin credinţă, prin speranţa aceasta care moare ultima. Sigur că ne dorim toţi mai bine pentru copiii noştri, pentru prieteni. Ne dorim sănătate şi ne dorim pace, cred că astea ar fi cele mai importante lucruri. Nimeni nu mai vrea să fie război, nimeni nu mai vrea foamete… Dar, cum am zis, eu sunt îngrijorat de ce va fi în viitor, în următorii câţiva ani… Va fi foarte greu să ne redresăm, pentru că nu se iau măsurile care trebuie. Dar sperăm… Eu le doresc celor care citesc aceste rânduri să nu deznădăjduiască, să nu-şi piardă speranţa, credinţa.
– Care vă sunt cele mai importante proiecte ale anului şi în ce fel implică ele Craiova?
– În 2013 voi împlini 70 de ani şi toate filarmonicile din ţară m-au invitat să onoreze această aniversare. Şi atunci am descoperit că, de fapt, de la mijlocul lui ianuarie şi până în iunie eu nu voi avea nici o săptămână liberă. Deşi tot anul se poate sărbători o vârstă ca asta… Deci, voi reveni la Craiova cu mare bucurie în aprilie, cu un concert simfonic în care solist va fi Liviu Prunaru, craiovean de origine, cu care am colaborat de multe ori şi care face la ora aceasta o carieră extraordinară. M-am bucurat să aflu că el va fi solistul, dar încă nu ştiu ce vom cânta. Se pare că voi reveni la Craiova şi în septembrie, ca să deschid viitoarea stagiune. Vă dezvălui acum un secret: conducerea Filarmonicii „Oltenia” vrea să organizeze un concert special, cu corul şi cu orchestra, de gospel – muzică americană religioasă. Sunt convins că va fi primit deosebit de bine!
Născut la 8 februarie 1943, la Câlnic – Reşiţa, Sabin Pautza a absolvit, în anul 1965, Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, unde s-a bucurat de îndrumarea unor dascăli reputaţi, apoi s-a specializat în compoziţie şi dirijat la Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia). Timp de 18 ani, a fost profesor de armonie şi dirijat la Conservatorul „George Enescu” din Iaşi. Aici a desfăşurat o bogată activitate ca fondator şi dirijor al Coralei „Animosi” şi al Orchestrei Simfonice a Conservatorului ieşean. În 1984 s-a stabilit în SUA, fiind numit, prin concurs, director artistic şi prim-dirijor al celei mai vechi Filarmonici din New Jersey, Plainfield Symphony.
Sabin Pautza deţine numeroase premii şi distincţii româneşti şi internaţionale, printre care Premiul „George Enescu” al Academiei Române (1975), Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1979), Marele Premiu al Televiziunii Române (1981), Premiul de Compoziţie la Concursul Internaţional din Salt Lake City (Utah), Premiul „Rudolph Nissim” al Uniunii Compozitorilor Americani (ASCAP) şi Marele Premiu „Dr. Martin Luther King Jr.” pentru compoziţie. A fost distins cu titlul de „Cetăţean de Onoare al oraşului Plainfield” din New Jersey şi al municipiului Reşiţa.
Prestigioasa sa activitate internaţională de dirijor şi compozitor i-a adus titlul onorific de „Doctor in Music” decernat de London Institute for Applied Research şi titlul de „Doctor în compoziţie” al Academiei „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Numele său figurează alături de cei mai mari muzicieni ai lumii, în volumele „Who’s Who in Music” (publicat la Cambridge/Anglia, ediţiile 1980, 1984, 1992, 2000) şi „10.000 de americani notabili” (editat de American Biographical Institute o dată la cinci ani). Este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Uniunii Compozitorilor Americani (ASCAP) şi al Biroului de Consilieri al American Biographical Institute. Compoziţiile sale sunt publicate în totalitate de „San Nicobian Edition” din New York, iar Casa de discuri „Swift Music Group” din New Jersey editează seria „Opera Omnia” a compozitorului, din care au apărut deja primele zece compact discuri.
În semn de respect pentru activitatea artistului, apreciată în ţară şi în străinătate, Liceul de Artă din Reşiţa, oraşul său natal, a primit, în 2003, denumirea după numele său: „Sabin Păuţa”.
În anii ’80, Sabin Pautza a luat decizia de a pleca în Statele Unite ale Americii. „Ajunsesem la un punct în care nu mai puteam evolua aici. Punctul culminant a fost într-o zi, când fiica mea, de numai doi ani, se juca sub masă, în timp ce aveam invitaţi la prânz, şi a scos un microfon. Atunci am înţeles că sunt urmărit de securitate şi, profitând de o bursă pe care am câştigat-o, am luat decizia să plec. La scurt timp, mi-am luat şi familia cu mine”, a povestit artistul, anul trecut, pentru o publicaţie on-line. În SUA, a găsit un post de organist la o biserică, iar după doi ani a obţinut, prin concurs, postul de director muzical la cea mai veche filarmonică din New Jersey. „Când am renunţat la postul de director, după 22 de ani, primarul localităţii nici nu a vrut să audă faptul că doresc să revin în ţară şi a creat un post de dirijor emeritus, special pentru mine. Practic, am primit pe viaţă această funcţie, de conductor emeritus. De două ori pe an merg acolo şi organizez concerte. În 2009 m-am retras definitiv. Între timp însă am predat la universităţi din SUA, dar şi din întreaga lume”, a mai spus acesta.
