Cel mai bun arbitru craiovean a fost desemnat recent şi „arbitrul anului 2012” la Gala Fotbalului Românesc.
– În primul rând felicitări pentru distincţia de „arbitrul anului”, primită recent la „Gala Fotbalului Românesc”, ce înseamnă pentru tine acest premiu, cum ai evalua acest an 2012 şi ce aştepţi pe viitor?
S. C.: Mă onorează şi în acelaşi timp mă obligă această distincţie, de cel mai bun arbitru român din 2012. Am avut un an bun, poate cel mai bun de când arbitrez, am fost trecut pe lista UEFA în premieră, am avut peste 30 de meciuri conduse în Liga I şi câteva participări ca arbitru adiţional în Europa League, cu Alexandru Tudor şi Ovidiu Haţegan la centru, dar şi ca rezervă la un meci din optimile Europa League, Olympiakos Pireu – Metalist Harkov. Sper să continuu pe acest drum ascendent, iar la anul să debutez şi la centru în cupele europene şi să mă afirm şi acolo, la cel mai înalt nivel.
– Ion Crăciunescu spunea, după „sfertul” din Cupa României CFR Cluj – Dinamo, că nu trebuie să îl conduci tu, ci un arbitru FIFA…
S. C.: Nu am înţeles nici eu ce a vrut să spună, eu sunt de anul acesta arbitru FIFA şi cred că dânsul cunoştea acest lucru. Eu am în continuare o relaţie bună cu Ion Crăciunescu, m-a ajutat în cariera mea, dar nu mă privesc însă conflictele pe care le are cu anumite persoane din cadrul CCA.
– Resimţi schimbările de la vârful CCA, scandalurile din jurul acestora şi cum se reflectă acestea asupra arbitrajului în general?
S. C.: Nu ştiu dacă ne-au afectat schimbările petrecute la vârful CCA, fiindcă fiecare conducător a continuat munca celorlalţi, toţi au încercat să aducă plusuri, să aducă lucruri pozitive, moderne. Despre Alexandru Deaconu pot spune numai lucruri frumoase şi nu pentru că este acum şef la CCA, ci în primul rând pentru că vine din rândul nostru, ne înţelege foarte bine, colaborăm perfect şi a încercat să discute şi cu finanţatorii din fotbal, să le explice ce simţim noi pe teren şi să le explice şi erorile, fiindcă şi acestea sunt inevitabile în orice meserie. Cred că imaginea arbitrajului s-a schimbat în bine şi asta şi datorită prestaţiilor din ce în ce mai bune ale noastre. Acum cred că ne înţeleg mai bine şi conducătorii echipelor, mai ales după ce au avut experienţa arbitrilor străini, care nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor.
– Ce modele ai în arbitraj, atât pe plan intern, dar şi internaţional?
S. C.: Pe plan intern cei care mi-au plăcut au fost pe rând Ioan Igna, Ion Crăciunescu şi Sorin Corpodean. Chiar dacă a avut o retragere ceva mai controversată, Corpodean era un arbitru în vogă atunci când mi-am început eu activitatea şi m-a înfluenţat într-un fel. Dintre cei străini îl admir pe Nicola Rizzoli. Mă impresionează prin atitudine, eleganţă, exprimare în teren, modul cum se impune. De altfel, italienii au o şcoală de arbitraj cu mare tradiţie la Coverciano, nu degeaba este acolo un Pierluigi Collina, care de fapt conduce şi arbitrajul european.
– Cum te simţi când vezi după meci că ai comis o eroare, ce îţi reproşezi şi cum îţi explici prestaţiile mai slabe? Poţi menţiona un meci pe care l-ai făcut praf?
S. C.: Nu aş vrea să mă autoevaluez şi să fac aprecieri concrete, despre anumite meciuri, însă aş putea spune că îmi reproşez că nu m-am maturizat ca arbitru ceva mai repede. Am însă 35 de ani şi sunt oarecum în grafic, spre 40 de ani se spune că un arbitru atinge apogeul carierei. Eu sunt cel mai mare critic al meu. Sunt momente în care îmi reproşez o anumită poziţionare, iar când vezi reluările te întrebi cum ai putut să vezi altceva, să iei altă decizie decât cea care se cuvenea, însă trebuie să treci peste ele. Elementul psihologic este şi el important, la fel cum este şi arbitrajul în spiritul jocului şi pregătirea fizică.
– Este de notorietate incidentul care te-a avut în prim-plan acum câţiva ani. Care au fost consecinţele lui şi dacă le mai resimţi şi cât se reflectă problemele din viaţa personală asupra activităţii?
S. C.: Nu aş vrea să vorbesc despre acel incident, a trecut, s-a mediatizat, nu mă deranjează, dar cred că importantă este prestaţia şi pregătirea mea, pe care nu le neglijez, ba chiar sunt primordiale pentru mine, le tratez cu maximă seriozitate, indiferent ce cred sau spun unii.
– Eşti adeptul profesionismului în arbitraj sau acesta poate rămâne ca un hobby, o profesie secundară, o altă sursă de venit sau un mod de a deveni celebru?
S. C.: Fără îndoială, sunt adeptul prefesionismului în arbitraj, cu cât eşti mai dedicat, mai concentrat asupra a ceea ce faci, satisfacţiile şi reuşitele vin de la sine. Spre exemplu, pentru mine este foarte importantă pregătirea fizică, mă antrenez de două ori pe zi, am un antrenor personal, Sebastian Ştef, care a fost prezent şi la Olimpiada de la Londra, dar şi un kinetoterapeut profesionist care mă ajută la fel de mult. De asemenea, încerc să mă perfecţionez la engleză, italiană, spaniolă. La fel, la ora 12 în fiecare seară dorm şi pun accentul pe refacere, merg la spa, la sală şi am grijă şi de aspectul pe teren, mă preocup ca inclusiv hainele să fie stil slim, pentru un look cât mai OK, fiindcă este o realitate – facem parte din acest spectacol numit fotbal, care încearcă să fie cât mai atractiv, cât mai mediatizat şi mai bine vândut.
– O dată cu dispariţia Ştiinţei, Craiova a ieşit din prim-planul fotbalului românesc, fiindcă nici la arbitraj nu excelăm, lângă tine nemaifiind alţi „centrali” craioveni de top. Cum vezi tu această situaţie în general şi cum te afectează personal desfiinţarea Universităţii Craiova?
S. C.: E trist şi neplăcut pentru toată lumea, pentru Craiova în general este un dezavantaj, fiindcă fotbalul este foarte mediatizat. Pentru mine, ca arbitru, este rău în pauza competiţională nu sunt solicitat. Sigur, ca să mă menţin în formă şi nu îmi este ruşine să fluier şi la juniori şi la ligi inferioare, de oriunde ai de învăţat, dar este evident că îmi doresc să am parte de provocări şi absenţa Universităţii Craiova mă afectează şi pe mine. M-aş bucura mult să revină de la anul în Liga a II-a şi să-şi reia ascensiunea.
– Eşti secretar general în noua conducere a AJF, încă neinstalată oficial, cum apreciezi acest scandal la nivelul fotbalului judeţean, când se va încheia şi ce efecte va avea?
S. C.: Nu neapărat că sunt implicat, prin postura de secretar general, în noua structură a AJF Dolj, însă sunt de părere că fotbalul judeţean are nevoie de această schimbare de generaţie. Nu neapărat că echipa lui Nicu Neagoe nu este competentă, însă trebuie să evoluăm şi noi, să aducem elemente noi, moderne, pe care UEFA încearcă să le implementeze permanent atât în fotbal în general, cât şi în arbitraj. Cred că trebuie ca şi AJF Dolj să-şi asume eşecurile, faptul că nu mai avem echipe capabile în eşaloanele superioare, că nu mai vin arbitri din spate, că stagnăm la aproape toate nivelurile. Cu cât mai mult se amână schimbarea, cu atât mai rău va fi pentru acest fenomen, cu toate implicaţiile sale.
– Te consideri un arbitru intransigent sau unul care preferă să limiteze avertismentele cât de mult se poate şi care sunt jucătorii care ţi-au creat cele mai multe probleme?
S. C.: Cred trebuie să te mulezi pe joc, să te adaptezi în funcţie de ceea ce se întâmplă pe teren. Nu îmi propun să fie foarte drastic din start sau să las jocul mai dur, fiindcă poţi pierde meciul din mână sau îl poţi strica. Toţi arbitri îşi doresc ca la final lumea să se întrebe cine a fluierat, să fie cât mai discreţi, dar eficienţi. Eu încerc să amân acordarea cartonaşele galbene, dar uneori eşti nevoit să le acorzi din primele minute pentru a nu degenera lucrurile. Nu am avut jucători care să-mi creeze probleme, eu încerc să-mi apropii jucătorii cu personalitate, fiindcă ei sunt cei care îmi pot face munca mai uşoară.
– Cum vezi pătrunderea femeilor în arbitraj, se pot ridica la nivelul bărbaţilor sau este doar un experiment şi vor rămâne doar cazuri izolate?
S. C.: Nu am nimic împotrivă, ci chiar mă bucură, însă este greu pentru femei, atât prin prisma testelor fizice, cât şi a dificultăţii partidelor din Liga I. Ca arbitru asistent, pot spune că Petruţa Iugulescu din Târgovişte nu este cu nimic mai prejos decât noi ceilalţi. De altfel, are şi experienţă internaională, este un exemplu bun, însă cam singular.
