Slăbiciunea cea mare a societăţii civile, spunea scriitorul Dorin Tudoran, undeva în cartea sa „Absurdistan – O tragedie cu ieşire la mare” (Polirom, 2006) se află tocmai în dificultatea definirii acestui concept occidental. Dar definiţiile nu lipsesc, dimpotrivă prisosesc şi tocmai asta face greu de obţinut un consens. Clamată mereu, în diverse ipostaze, societatea civilă are simbolistica ei, e drept mereu reinterpretată, deşi în absenţa acesteia, n-ar putea exista… democraţia liberală, aşa cum este ea oficializată. Nu e mai puţin adevărat că fostul preşedinte francez Francois Mitterrand, povesteşte Jacques Attali, în cartea sa „Mitterrand aşa cum a fost” (Ed. Historia, 2008) se arăta iritat, de fiecare dată când i se pomenea de societatea civilă: „Există vreo societate care să nu fie civilă? Oamenii politici profesionişti sunt cumva niscai militari?”(pp 87). Să abandonăm însă părerea lui Mitterrand, nu fiindcă n-ar fi avut dreptate, ci pentru că nu este împărtăşită. Şi există un numitor comun al definiţiilor încercate: precondiţia existenţei societăţii civile este un consens normativ al membrilor ei, apud Dorin Tudoran, cu expertiză de netăgăduit în materie. În vreme ce societatea civilă operează prin includere, pentru opusul acesteia –societatea administrată- există un alt modus operandi, excluderea. Societăţile civile imature facilitează apariţia societăţilor închise. De aceea s-a şi spus că în totalitarism triumful aparţine societăţilor închise asupra societăţilor deschise. Dezbaterea nu este dintre cele mai confortabile. Tot Dorin Tudoran, enumerând o serie de teoreticieni, nume de greutate (Kant şi Fichte, Hume şi Ferguson, Ralf Dahrendorf, ş.a.m.d.) credita axioma conform căreia „societatea civilă reprezintă adevărul, în vreme ce, într-o democraţie consolidată, societatea politică reprezintă interese”. Cu toate acestea, desenarea conceptului şi importanţei societăţii civile a rămas circumscrisă unei geometrii variabile. Şi iată de ce. Ce ne facem când „societatea civilă” este chemată, de decidenţii politici, să analizeze imparţial ce se petrece, de ce se petrece, şi ce ar trebui făcut de către noi toţi mai departe. Avem de-a face cu o entitate de analiză echidistantă sau cu grupuri şi persoane implicate partizan în viaţa politică românească? De ani de zile societatea civilă oficială a fost reprezentată numai de organisme de atitudine, aproape mereu aceleaşi, evident cu aceleaşi opinii, în general de dreapta. Or, societatea civilă cuprinde nenumărate organizaţii, majoritatea reprezentând interesele unor categorii sociale clar definite –pensionari, întreprinzători, iubitori de animale, ferimieri, persoane cu handicap ş.a.m.d. rar consultate. Partizanatele au fost, sunt şi vor rămâne cum le ştim cu toţii, mioape la slăbiciunile alor noştri, năpădite de vigilenţă maximă faţă de ăilalţi. E drept, nu întotdeauna şi în orice situaţie, ceea ce numim „societatea civilă” s-a dovedit o apă şi un pământ. Vineri şi sâmbătă, la Craiova a avut loc o reuniune a ATOP-urilor (Autoritatea Teritorială de Ordine Publică) din Oltenia, în cadrul căreia s-a discutat, cu nu puţine exemple, de măsura în care „un control” din afara poliţiei –un sistem de monitorizare civilă- prevăzut de legea nr. 218/2002, privind drepturile şi libertăţile civile, a înregistrat progrese. Fiecare judeţ, fiecare localitate are nevoi şi probleme specifice ce nu pot fi rezolvate decât parţial sau artificial prin ordin de la centru. Percepţia generală a fost că solidaritatea de breaslă, la nivelul sistemului integrat de ordine publică, fiindcă asupra acestuia s-au purtat discuţiile, predomină în detrimentul unor investigaţii obiective şi foarte rar poliţiştii rămân dispuşi să depună mărturii în cazul unor abuzuri ale colegilor. Societatea civilă se resimte în viaţa cotidiană, mai firav uneori, mai pronunţat alteori, prin demersuri ce nu pot fi marginalizate. Ceea ce rămâne însă de făcut este să aibă şi remuşcări când realizează că a dat-o în bară, după ce promovase prin gesturi energice, nu interdicţia la echidistanţă, păreri şi puncte de vedere inflexibile.
