Un Dascăl, Nicolae Andrei: emblema unui MEMENTO

Îl zăresc deseori trecând, cu graba cuiva care mai are încă, la vârsta unei senectuţi pacificate, pe străzile centrale ale Craiovei. Cu acelaşi mers uşor legănat pe care îl măsor cu o abia stăpânită emoţie printr-o memorie, a mea, ce depăşeşte cu puţin jumătatea de veac: momentul adică în care l-am cunoscut întâia oară când am păşit, cu fragilitatea unui pui de sătean, pe porţile Colegiului Carol I, căruia îi consacra, chiar atunci, cele mai faste decenii ale existenţei – a instituţiei şi, neîndoielnic, a domniei sale.

Voi lăsa adumbrite, în ungherul încă luminos, al unei relaţii interpersonale de pe urma căreia soldul meu de debitor inconstant îmi e defavorabil. Despre câteva intervenţii ale sale, cu impact formator imens în propria-mi biografie, am mai vorbit în câteva, puţine, prilejuri. Intrat şi eu binişor, de-acum, într-o vârstă ce-şi cere drepturile ei la decantări bilanţiere, resimt, ca o datorie intimă şi deopotrivă ca o obligaţie civică şi publică să-i ofer, ca pe un gest de preţuire deplin meritată, aceste gânduri de cinstire adâncă.

Profesorul Nicolae Andrei, căci de domnia sa este vorba, a întruchipat, cu naturaleţea unui firesc rar, pe atunci şi, mai ales, acum, figura Dascălului prin excelenţă, căreia o şcoală Normală (cât de provocator pare astăzi acest biet adjectiv!) i-a conferit, pe lângă baza şi resortul unei instrucţii distincte, şi zestrea educaţională care oferă pedagogiei substanţă şi credit. S-au spus, pe toată durata mandatului d-sale ca diriguitor al glorioasei instituţii craiovene de învăţământ, multe şi, uneori, nevrute: s-a invocat accesul la resurse în baza unor raţiuni de …familie, ignorându-se că, tocmai în astfel de circumstanţe de destin, se vădeşte cu mai multă putere disponibilitatea pentru efortul generos în folosul comunităţii, fie aceasta şi una relativ restrânsă, căreia îi eşti chemat să-i veghezi gloria trecută şi să-i gestionezi şansele de viitor.

Profesorul Nicolae Andrei s-a identificat cu istoria şi cu destinul colegiului craiovean într-atât încât înclin să cred că şi astăzi, la venerabila-i vârstă, îi cunoaşte năzuinţele împlinite ca şi pe cele rămase într-o nedreaptă aşteptare mai bine şi mai exact decât evenimentele din sânul propriei familii. Nu cunosc – şi nici nu cred să mai existe – un caz asemănător, celui al lui Nicolae Andrei, în istoria învăţământului nostru, cu excepţia, fireşte, a unor vechi şi, în parte, nefericiţi martiri, ardeleni întâi de toate, dar nu numai, ce s-au mutat, cu existenţe cu tot, în teribilele întreprinderi întemeietoare ale şcolii româneşti.

Mi-l amintesc, din perioada mea liceală, ca un om al ordinii, un adept al disciplinei, un tribun al dreptăţii, al acelei justiţii şcolare interne prin care se desfideau tentativele de intervenţii părtinitoare ori de-a dreptul ilegale, un inflexibil inamic al aranjamentelor pe sub bancă, un (aproape) fanatic suporter şi gestionar legitim şi legitimat al succesului propriei instituţiei. Un succes, desigur, totdeauna clădit pe fapte de ispravă, pe performanţe de excelenţă greu de contestat, câtă vreme, în confirmarea lor, aveau să vină, prin ani şi prin decenii, atâtea destine celebre şi celebrate ale unor foşti elevi. Mi-l amintesc preocupat, până la îngrijorare, de soarta fiecărui membru al acelei comunităţi şcolare: de la cel mai umil elev, acuzând, uneori cât se poate de nefericit, şocul unei adaptări ce presupunea accederea, prin trudă şi prin proprie voinţă, la standardele extrem de ridicate ale instituţiei, şi până la vreun dascăl  ajuns într-un moment delicat al vieţii sale.

Şi toate acestea au fost posibile datorită, mai ales, gradului de autonomie pe care Profesorul Nicolae Andrei a ştiut şi a reuşit să-l revendice, să-l aplice şi să-l menţină pentru liceul pe care îl păstorea, în nişte vremi şi contexte în care dirijismul şi servilismul erau două feţe ale aceleiaşi monede vetuste şi, deci, infructuoase.

Însă gândurile prin care încerc, la un ceas de vară târzie, să-i salut prezenţa printre noi, în Cetate, a Profesorului Nicolae Andrei trebuie citite, obligatoriu, în contextul – vitreg, alarmant de nefast – în care regăsim sau nu re-găsim învăţământul, şcoala, educaţia… Un inclement şi inexplicabil recul pe fondul unei bulversări a valorilor până aproape de inversarea lor, combinate cu un dezinteres real, substituit doar de o retorică gratuită şi pe fondul unui capitalism deşucheat disimulat sub eticheta unui europenism lipsit de substanţă ameninţă, încet dar neîngăduit de sigur, edificiul şcolii româneşti căreia nici cei mai teribilişti inamici de prin istorii nu i-au putut nega prestigiul, faima şi, mai ales, performanţa. Să dăm uitării cu atâta condamnabilă uşurătate că, prin tenebroase veacuri, dascălii s-au aflat totdeauna în locurile şi în momentele în care salvarea a mai putut fi posibilă?

Cât reprezintă, astăzi, salariul unui dascăl în raport cu câştigul „seral” al unui pretins „analist”, searbăd corupător al limbii, căruia incultura (a sa şi a celor ce-l urmăresc) îi ţine loc de legitimitate?

Dascălului Nicolae Andrei îi închin aceste modeste gânduri, ca semn al unei necondiţionate preţuiri şi ca un îndreptăţit memento pentru condiţia şcolii noastre de azi şi de mâine.