Modelul turc, tot mai vulnerabil în faţa mijloacelor moderne de comunicare

Demonstraţii de luat în seamă în toată Turcia. Mulţi răniţi în Istanbul, în Ankara şi alte mari oraşe, dar şi destule arestări, între care nu puţini jurnalişti, sub acuzaţia gravă de terorism. Premierul Recep Tayyip Erdogan, până recent un personaj politic de referinţă, deplin frecventabil pentru marile cancelarii ale lumii, a probat dintr-un început o lipsă teribilă de inspiraţie în abordarea revoltei. De parcă nu i-a venit să creadă. A vorbit de „scursuri de la marginea societăţii”, care se revoltă, de extremişti în legătură cu alte ţări, amintind de Ben Ali, Mubarak şi Bashar al-Assad, şi de acest diagnostic s-a agăţat şi o parte covârşitoare a presei turce. Apoi a venit cu alte contribuţii personale, învinuind nu doar băutura şi depravarea tineretului, ci şi Twitter-ul şi Facebook-ul, aceste moderne reţele de socializare. Presa a încercat, iniţial, o interpretare a revoltelor în cheia premierului, exacerbând interzicerea comercializării alcoolului după o anumită oră, şi totul părea, de acum, o discretă tentativă de dezinformare. În stradă, nemulumirile s-au amplificat, prin intervenţia disproporţionată a forţelor de ordine. În acest timp, Erdogan s-a blocat de-a binelea într-o retorică nervoasă, acuzând de-a valma partidele de opoziţie, dar mai precis o elită, upper class, care îi tot dă cu manifestaţiile anti-mall-uri şi pro-parcuri. Caracterul apolitic şi nesindical şi în general lipsa de organizare a întregii mişcări de protest s-au făcut tot mai resimţite. Bun cunoscător al realităţilor din această ţară, istoricul Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe, s-a arătat, la Realitatea TV, destul de nuanţat în referirile sale privind situaţia din Turcia, opinând că premierul de la Ankara este încă popular, dar că protestele îi vor coroda imaginea în perspectiva dorinţei de a deveni preşedinte din 2014. „Erdogan nu e dictator, dar e un lider autoritar”. Vestea proastă e că „indignaţii” de la Istanbul spun cu totul altceva. Statul laic al lui Ataturk pierde teren, în timp ce charria îşi face loc progresiv. Armata turcă intervine în Irak contra kurzilor. Şi indignarea a dobândit o geometrie variabilă, încât întrebarea este de ce, ani de zile, mult timp, a existat o complicitate. Faimosul model turc se clatină. În propriul său partid, AKP (Justiţie şi Dezvoltare), preşedintele turc, Abdullah Gul, l-a mustrat pe prim-ministrul Tayyip, amintind că „democraţia nu înseamnă doar a câştiga alegerile”, cu referire la cele trei rânduri de alegeri parlamentare consecutive câştigate, din 2002, de partidul islamic conservator. O altă voce distonantă, cea a numărului doi din guvern, Bulent Arinc, s-a distanţat, calificând şi el „legitime” revendicările apărătorilor parcului Gezi şi asigurând că „AKP respectă diferitele moduri de viaţă” din Turcia. „N-avem dreptul să ignorăm poporul, democraţia nu poate exista fără opoziţie”. Tulburările durează deja de şase zile şi, pe acest fond, vizita lui Erdogan în Maghreb, în Maroc şi apoi în Tunisia, este una sub înaltă tensiune. Mai ales că o manifestare de susţinere a opozanţilor turci s-a făcut auzită ieri la Tunis, prin apelul Frontului Popular, partidul de stânga laică. Se vorbeşte în plan internaţional de o „primăvară turcă”. Şi asta într-un moment în care premierul se află în vizită într-o regiune care cunoaşte foarte bine semantica termenului de „primăvară”. Deşi la Casa Albă, potrivit unei succinte declaraţii a lui John Kerry, există o oarecare îngrijorare la rapoartele de utilizare excesivă a forţei, se păstrează încă încrederea în modelul turcesc. Unul care a oferit ţării o susţinută creştere economică în ultimii ani. Aşa că miza economică lipseşte. Cum va ieşi Erdogan din această poveste nu se ştie, deşi nu mai arată cu degetul către huligani şi şi-a atenuat şi dispreţul periculos faţă de protestatari. Poate că e târziu, Turcia fiind ţara islamului în care o şoaptă e suficientă pentru a fi acuzat de blasfemie.