Preponderent, politica n-are nici o legătură cu columbofilia, în general crescătorii adevăraţi de porumbei fiind mult mai serioşi, dacă nu şi mai competenţi, decât mulţi dintre politicienii noştri. Ce l-a găsit pe Theodor Paleologu, fost ministru al Culturii, candidat la şefia PD-L, s-o compare, joi seara, la Craiova, pe Elena Udrea, ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului, cu „o porumbiţă”, şi să prezinte propria variantă de siglă a formaţiunii democrat-liberale, înfăţişând „un porumbel şi o porumbiţă” ca simbol al egalităţii de şanse între femeie şi bărbat, nu se ştie. Oricum, numai inspirat n-a fost. Dacă s-ar fi documentat şi sumar, printre columbofili, ar fi aflat lucruri interesante despre lumea acestor păsări, în care se respectă şi anumite reguli. De pildă, ca un fapt divers, un columbofil autentic, după câteva serii de pui, obţinuţi de la o pereche de adulţi, va încerca în anul următor altă combinaţie a părinţilor, pentru a evita, pe cât posibil, dificultăţile de natură genetică în împerecherile ulterioare. Cu alte cuvinte, premeditat, columbofilul consacrat nu mizează multă vreme pe statornice împerecheri, oricât ar fi ele de reuşite. Complimentul făcut Elenei Udrea, comparată cu „o porumbiţă”, nu este deloc fericit, chiar raportat la gingăşie, fiindcă dacă avem în vedere porumbelul lui Pablo Picasso, acela era emblema partizanilor păcii din toată lumea, a celor ce, în vremuri de maxim cinism, s-au ridicat împotriva bombei atomice. Mulţi au pictat porumbelul – pasărea care i-a vestit lui Noe sfârşitul potopului, pasărea care simbolizează Duhul Sfânt –, dar la Picasso tocmai dezabstractizarea porumbelului clasic a fost una din trăsăturile profund umane ale marelui pictor. Dar probabil Pablo Picasso nu putea fi amintit de „eruditul” Paleologu – care a încercat, potrivit propriei mărturisiri, în trei rânduri admiterea la L”Ecole Nationale Superieure din Paris – fiindcă ţinuse în buzunar un carnet de membru al Partidului Comunist Francez, ceea ce nu i-a inhibat superba libertate de spirit, creând o operă care a rămas una din marile mândrii ale umanităţii. Şi atunci este Elena Udrea, cumva, solul armoniei depline, al păcii jinduite, în partid, inclusiv de Theodor Paleologu, într-o expunere artificială, deloc seducătoare, sau dimpotrivă? Oricum am întoarce comparaţia, extrasă din columbofilie, folosită inabil de fostul ministru al Culturii, tot n-ajungem unde dorea el. Theodor Paleologu n-a spus nimic consistent la Craiova. A venit ca să aibă de unde pleca. Ca să spună militanţilor democrat-liberali că este un om încăpăţânat, adică va mai încerca accederea la conducerea partidului, nu era nevoie de atâta drum. Putea fi mai grav, mai concret şi chiar mai pragmatic în demersul său. Am fi rămas cu convingerea că a meritat portofoliul Culturii, cât timp l-a deţinut, tăind cu voluptate panglici inaugurale. Acum ne întrebăm ce a căutat şi ca ambasador pe la Copenhaga, fiindcă e subţire rău. Nu doar în columbofilie, domeniu cu care nu are nici o contingenţă. Ce-a căutat la Craiova rămâne un mister, fiindcă şi accesul la umor, voluntar sau involntar, îi este limitat.
