„Nu ştiu, mă gândesc că e timpul să las locul altora mai tineri, nu vreau să atrag blestemul meu asupra echipei” a declarat Sorin Cârţu resemnat după ce a pierdut al doilea derby bucureştean consecutiv. Tocmai îl trădase plonjonul lui Tătăruşanu şi se gândea că portarii au făcut parte din blestemul său de antrenor, gafa-etalon fiind bâlbâiala memorabilă a lui Arcanu la Minsk acum vreo 15 ani. Cârţu n-a apărut însă niciodată resemnat. A avut întotdeauna o reacţie, fie că a fost una agresivă, ironică, războinică sau pur şi simplu din spirit revanşard. Chiar şi silenzio stampa lui Cârţu părea să transmită ceva. Mereu aceste reacţii au părut reale, toanele unui antrenor charismatic, temperamental. Un tip tonic, Cârţu a trăit fotbalul la intensitate maximă între linia de aut şi banca tehnică. Gata să provoace şi mai ales să răspundă, „Sorinaccio” a părut tot timpul un vulcan pregătit să erupă. Cu mâine în cap sau gesticulând furibund, stând cu fundul pe lada cu gheaţă, simulând cinic încătuşarea spre Augustus Constantin, sărind la cap cu banca tehnică de la Mioveni sau făcând bucăţi plexiglasul elveţian de tip Champions League, spectacolul lui Cârţu l-a depăşit de multe ori pe cel de pe teren. Conferinţele de presă au fost temă pentru unii ziarişti, adevărate subiecte de speculat pentru alţii. Sorin Cârţu a fost un antrenor precoce. După debutul cu Electroputere şi titlul cu Universitatea la 36 de ani, i se preconiza un viitor pe banca naţionalei. A rămas doar cu mandatul la cea de tineret. Finala Cupei pierdută cu Rapidul în faţa Petrolului i-a curmat ascensiunea. Au urmat eternele rocade cu Marian Bondrea pe banca Ştiinţei, un periplu în Grecia, iar apoi tentative nenumărate de salvare de la retrogradare. Asocierea cu Neţoiu i-a redus din popularitatea în rândul fanilor Ştiinţei, însă Cârţu nu s-a ferit niciodată să spună lucrurilor pe nume, indiferent în ce baricadă s-a aflat. Despre el se ştie, „ce are în guşă are şi în căpuşă”, poate de aceea şi patronii ştiu la început cu cine au de a face. Când era la Craiova şi-a recunoscut afinitatea adolescentină pentru CCA-Steaua, când a ajuns în Ghencea nu şi-a renegat sentimentul profund şi etern pentru Ştiinţa sa căreia i-a adus glorie şi din teren şi de la marginea lui. Pe Timişoara a prins-o în stadiul în care se afla şi Rapidul când l-a apelat Copos, iar revenirea în top a însemnat chemarea CFR-ului, direct cu provocarea Champions League. A fost momentul în care Cârţu a încercat să se dezică de nick-ul „Sorinaccio” şi asocierea cu celebra „autobază”. Având la dispoziţie un lot solid, Cârţu a arătat că ştie să joace ofensiv, la spectacol, să se deschidă chiar în faţa unor adversari de talie precum Roma sau Bayern. L-a răpus tocmai norocul pe care a pretins mereu că nu poate să-l antreneze, barele şi autogolurile „complotând” împotriva destinului său. I-a fost şi greu să motiveze o echipă blazată, intrată într-un iminent recul după event şi aflată la finalul unui ciclu. Telefonul lui Gigi l-a ridicat de pe plajă pentru un nou challange şi din nou a încercat să-şi etaleze valenţele ofensive, de această dată într-un mediu artificial, în care sclipirile rare sunt hiperbolizate, iar ratările sunt sinonime cu catastrofele. Când a adus la liman echipe mici i s-a imputat jocul pragmatic, inestetic, iar când a încercat să exploateze materia primă pe plan ofensiv i se scot în faţă rezultatele, ignorându-se elementele colaterale. În 25 de ani de antrenorat, Cârţu a strunit jucători cu personalitate, branduri, patroni, arbitri sau presa. Mai puţin ghinionul.
