„Ce îi mai trebuia lui Mircea Lucescu echipa naţională sau implicarea în fotbal, la vârsta lui?” e întrebarea care se pune destul de frecvent, în contextul stării grave în care se află antrenorul. Cu avere pe nu o pot cheltui urmaşii, cu o carieră glorioasă, cu trofee nenumărate, cu un mariaj fericit şi îndelungat, care a depăşit „nunta de aur”, cu fiul, Răzvan, călcându-i pe urme în meseria de antrenor, cu nepoţi şi strănepoţi, Lucescu a rămas implicat. Poate că şi pentru că avea toate astea, pentru că era împlinit din toate punctele de vedere, şi-a dorit sau chiar a forţat o ieşire din scenă, recte din viaţă, tocmai în care mediul în care a trăit-o, în mediul pe care l-a cunoscut, l-a agreat. Probabil că a preferat să-şi ia adio chiar acolo, pe bancă sau în vestiar. Ţinând cont de starea sa, pentru naţională nu a fost cea mai bună soluţie şi s-a dovedit asta. Impresia a fost că el a avut mai mare nevoie de naţională, avea mai mare nevoie de fotbal. Lucescu n-a acceptat pensionarea, pierderea identităţii profesionale, ieşirea din fenomen era echivalentă cu ieşirea din viaţă, pe o poartă pe care nu şi-o dorea. A fost conştient de riscuri, dar a preferat o plecare direct de la locul unde şi-a petrecut întreaga viaţă. Mirosul ierbii, zbuciumul vestiarului, strategiile puse la cale, jocul de şah cu adversarii, tensiunea meciurilor, recunoaşterea de care avea parte oriunde, fără ele nu concepea viaţa, în ele s-a refugiat până la capăt, fugind de depresia care l-ar fi pândit. Chiar dacă a făcut un pas în spate, alegând postura de selecţioner, mai puţin solicitantă, celei de antrenor de club, Lucescu n-a acceptat desprinderea totală. N-a mers să-şi consilieze fiul sau nepoţii, să-şi plimbe strănepoţii în parc, n-a purces la croaziere cu soţia în jurul lumii. A cutreierat Globul prin intermediul meseriei şi doar astfel i-a fost pe plac.
Sunt des întâlnite cazurile de depresie la ieşirea la pensie, este o problemă psihologică frecventă, implicând sentimentul pierderii statutului, mai ales atunci când îndrăgeşti meseria, când o iubeşti. Iar Lucescu s-a confundat cu acest fenomen, fiind un fotbalist mare şi un antrenor de calibru. Nu ai cum să câştigi cât a câştigat Lucescu fără să dai totul. Iar acum a pretins şi el ceva înapoi, să i se permită să-şi ducă la capăt misiunea în viaţă, chiar dacă nu era în cea mai bună stare.
Ironia sorţii, cei care l-au salvat au fost oltenii, pe care nu i-a agreat de-a lungul carierei (deşi socrii săi erau din Târgu Jiu) şi cărora inclusiv în acest sezon, din postura de selecţioner, le-a pus „contre”, vezi cazul Mitriţă şi telefonul de încurajare dat lui Gigi Becali chiar înaintea unui derby cu Ştiinţa. Geolgău l-a calificat pe Il Luce la Bratislava, campania pentru EURO 1984 a fost clădită pe scheletul Craiovei Maxima, acum, din vestiarul naţionalei, medicul Stamatescu şi masorul Bamse, ambii de la Craiova, i-au acordat selecţionerului primul ajutor, dovedit esenţial în acel moment critic. Un alt fan al Ştiinţei, reputatul doctor cardiolog, Marius Andronache, descinde din Franţa pentru a încerca ceea ce se pretinde a fi un miracol: ţinerea în viaţă a lui Mircea Lucescu.
Cei care nu-şi pun întrebarea „Ce-i mai trebuia lui Lucescu fotbal?” sunt cei care au şi ei aceeaşi „problemă”, a statutului profesional şi ei sunt conştienţi că, dacă îşi va reveni din situaţia gravă în care se află, Lucescu, omul fotbalului, va dori să se implice imediat în fenomen, sub orice formă va putea, cu toate riscurile asumate. Sunt destui ca el în lume, fie că sunt din fenomen sau din jurul lui, fani, oameni de presă, etc. Datorită unor astfel de persoane, legenda lui Liverpool, Bill Shankly, a lansat „maxima” – „Fotbalul nu e o chestiune de viață și de moarte, vă asigur că e mai mult decât atât”.
