*Scrie un poem orb*
Nu voi muri. N-am iubit niciodată purpura.
Iar dacă singurătatea e bună gazdă
mă voi mulţumi cu acel dar al graurului
prins în laţul amăgirii.
Ce pot altceva să fac? Pe genunchii tăi
iarba paşte amintiri zălude. Scrie
un poem orb pe plaja lunii
ochiul strălucind de suferinţă –
dar nu voi muri. Purpura are preţul ei, desigur:
ca plaja albă a acestui poem în care
nu ştii cine dictează şi cine îndură. Şi
în care vom coborî până la urmă
ca într-o cramă cu butii pline cu sânge.
