Aşa i s-a spus odinioară Calafatului, şi deşi sunt mulţi ani de atunci, renumele şi-a păstrat perenitatea: oraşul trandafirilor. Sintagmă acoperită de o realitate indubitabilă, după cum ne încredinţează Dorel Mituleţu, primarul municipiului de la Dunăre: 5.000 de trandafiri plantaţi în această primăvară, care se adaugă altor 10.000, existenţi din anii precedenţi. În toamnă, prin strădania dendrologului Răzvan Georgescu, care conduce compartimentul „Spaţii verzi”, din Primăria Calafat, se vor mai planta încă 15.000 de trandafiri –asta se intenţionează- în bună parte din material săditor produs în propria pepinieră. În mai, când rozele suave înfloresc, risipind norii angoaselor şi necazurilor cotidiene (cum ne încredinţa Al. Macedonski „Rondelul rozei ce înfloreşte”), Calafatul devine fabulos. Cu lumea sa statornică, răbdătoare, emancipată, municipiul de la Dunăre are de ani buni o respiraţie proprie, şi nu i-am spune neapărat europeană, deşi n-am greşi şi dacă am face acest lucru. Traversat cotidian de circa 2.000 de TIR-uri şi autoturisme spre şi dinspre Bulgaria, Calafatul a devenit un centru nervos al traficului internaţional. Şi asta de când cu podul de peste Dunăre. Oamenii locului s-au obişnuit cu aceste imagini febrile ale unei alte lumi, care sfidează cu discreţie vetusta amintire de „oraş al pensionarilor”. Verdeaţa e copleşitoare la tot pasul, mângăiată de briza Dunării, acum când noul anotimp şi-a intrat irevocabil în drepturi depline. Sunt multe oaze de-a dreptul fascinante, pe întinderea oraşului. În păduricea de la „Monumentul Independenţei” –intrat în reabilitare- carantina e demult doar un subiect vag de discuţie, altele, la fel de febrile fiind temele zilei. Dorel Mituleţu, cum spuneam primarul municipiului, pus pe fapte mari, are pe agenda sa de lucru cel puţin 11 obiective „îndrăzneţe”, cum le spune, pe care şi-a propus să le realizeze pe anul în curs: o creşă pentru copii, cu circa 40 de locuri, o piaţă industrială, reabilitarea completă a esplanadei din centrul urbei, care presupune primenirea întregului mobilier stradal şi multe altele, pe care nu le mai enumerăm. Calafatul, cu poveştile lui care nu mai încap în istorie, cu lumea sa lipsită de mirare şi de nostalgie, în succesiunea anilor, e tot mai greu de descris, mai ales în dezmierdările primăverii. Ce paradox! Oraşul pare mai tânăr decât atestă documentele istorice. În aprilie, spunea un scriitor drag, celor care îşi iubesc ţara şi neamul, oamenii sunt dureros de buni şi nestăpâniţi dacă e vorba să rupă tăcerea şi să cânte. Ei bine, în aprilie la Calafat se simte ca în nici un alt anotimp al anului vraja Dunării şi cei născuţi în hotarele municipiului, de poezie imperială, şi-ar pierde sufletul, ar fi dispuşi să o facă, de prea multă iubire pentru oraşul lor. Fiindcă a fi născut la Calafat înseamnă a fi născut pe însemnele victoriei. Şi faptul nu e de neluat în seamă. Paginile dedicate istoriei prezente au dreptul să fie grele de sevă, fiindcă ilustrează un lanţ de întâmplări mai mult sau mai puţin fericite, mai mult sau mai puţin picante, mai mult sau mai puţin dramatice, dar oricum mărturisesc o zbatere, o speranţă, îndreptată implicit spre un ţel. „Oraşul trandafirilor” îşi păstreză nu doar renumele, ci şi blazonul, de a avea un cult pentru vegetaţie, pentru ceea ce numim, sau ne place să numim „spaţiu ecologic”. Calafatul e demult… înainte.
