La doar câteva zile de la despărţirea de Umberto Eco continuă, mai ales în spaţiul italian, dar nu numai, dezbaterile în regim omagial despre autorul „Numelui trandafirului” şi al atâtor zeci de cărţi publicate în aproape şaptezeci de ani de activitate intensă, frenetică, temerară pe alocuri, acoperind o vastă şi impunătoare gamă de discipline.
Dacă ne-am opri doar la vocaţia sa jurnalistică, consider deja că reprezintă o performanţă în sine faptul că şi-a susţinut rubrica sa săptămânală, cu titlul semnificativ „La bustina di Minerva” („Plicul Minervei”) în publicaţia „L’Espresso” timp de 32 de ani, fără nicio întrerupere.
Ultimul număr al săptămânalului milanez mai sus menţionat i-a fost dedicat în întregime titularului rubricii republicând la loc de cinste şi întâiul articol cu care îşi inaugura lunga şi populara colaborare.
Articolul apărea în numărul din 31 martie din 1985, în care autorul, pe atunci în plină glorie internaţională nu doar ca romancier (îi apăruse deja şi cel de-al doilea roman cu titlul „Pendulul lui Foucault”, ca să nu mai vorbim de cărţile sale de studii, inclusiv celebrul „Tratat de semiotică”), îşi avertizează, nu fără sagacitatea-i şi ironia recunoscute, asupra aventurii căreia i se dedica.
Rubrica – şi, fireşte, colaborarea sa – i se datora prietenului său de decenii, nimeni altul decît Valentino Bompiani, jurnalist şi proprietar al L’Espresso şi deopotrivă al uneia dintre cele mai prestigioase case editoriale din Italia, despre care Eco însuşi povesteşte, spre a-şi justifica titlul rubricii, cum cel dintâi obişnuia să inventeze rubrici şi colecţii editoriale pe dosul pachetelor lui de ţigări ce-ar fi meritat conservate pentru cine ştie ce pagini de istorie literară şi jurnalistică.
Eco se teme că rubrica nu va rezista probabil mai mult de un an. Experienţa o mai făcuse şi acesta a fost rezultatul. Titlul nu trebuie, susţine iniţiatorul, pus în seama înţelepciunii zeiţei, ci… chibriturilor pe care le aprinzi ;i le-arunci, ceea ce sugerează că vor fi atacate aspecte ale vieţii cotidiene, cu diversitatea lor ce-ar putea concura rubricile de… publicitate:
„Deocamdată, plicuri: despre ultima carte necitită, despre intuiţia ce ne-a bântuit mintea pe autostradă în timp ce frânezi la coada unui Tir, despre fiinţă şi nimic, despre celebrii paşi de dans ai lui Fred Astaire. Apoi vom vedea…”
Şi, apoi, cum titlul acestui prim articol era „Ce frumoasă erori!”, Eco se opreşte asupra rolului, de cele mai multe ori decisiv pentru destinul istoriei şi al culturii umane, al unor erori, precum cea binecunoscută, a genovezului Cristofor Columb, navigatorul care pornise în căutarea Indiilor descperind, în schimb, America. Autorul aminteşte că în engleză termenul acestor descoperiri este serendipity şi care ar semnifica, simplu, descoperire din greşeală. Exemplele nu lipsesc, de la celebrul măr ce i-ar fi căzut în cap lui Newton la Marie Curie ce-ar fi uitat din neatenţie Pechblenda (ori Uranitul) pe măsuţă şi la Bethold Schwarz, descoperitorul pulberii de puşcă tot din întâmplare.
Căci, avertizează Eco mai în glumă, mai în serios, „Uneori mă tem că acela care nu descoperă niciodată nimic ar fi cel care vorbeşte doar când este sigur că are dreptate. Este tocmai ceea ne învăţau părinţii: Mai înainte să vorbeşti, gândeşte!. Gândeşte, desigur, dar gândeşte şi la altceva. Ideile minunate survin din întâmplare. De aceea, dacă sunt bune, nu sunt niciodată numai ale tale”.
