Nu suntem inimitabili, cum s-ar putea crede. Şi nu numai media din România are vagi dileme, de câteva zile, în privinţa mântuirii sau nemântuirii unui regizor şi actor – Sergiu Nicolaescu – cam sărindu-se „peste cal” şi cu vulgarizarea ritualurilor bisericeşti în detrimentul incinerării, conform dorinţei celui dispărut, şi scutirii de orice corvoadă a rudelor, dar şi cu partajarea averii. Cam mult spectacol ieftin şi pe alocuri vulgar, din nevoie de rating, la un sfârşit de viaţă ca atâtea altele. Dar, cum spuneam, spectacolul desăvârşit al acestui început de an îl oferă doi actori francezi cam decrepiţi, Gerard Depardieu şi Brigitte Bardot, ambii plictisiţi… de Franţa şi îndrăgostiţi subit de Rusia. Mai exact, chiar de Vladimir Putin. Că eurodeputatul ecologist Daniel Cohn Bendit, unul din liderii mişcărilor studenţeşti de la Paris, din 1968, i-a etichetat vineri, pe ambii, într-un limbaj castrat de orice emoţie, pe postul de televiziune BFM, drept „cretini terminaţi”, după ce Depardieu a obţinut naţionalitatea rusă prin decret al preşedintelui Vladimir Putin, iar Bardot a anunţat în cotidianul „Nice-Matin” că se exilează în Rusia dacă autorităţile franceze vor eutanasia doi elefanţi în vârstă de 42 de ani, bolnavi de tuberculoză – Boby şi Nepal – proprietatea unui circ Pinder, dar împrumutaţi grădinii zoologice din Lyon, are o suspectă importanţă. Fiindcă Brigitte Bardot şi Gerard Depardieu n-au fost, până nu demult, în relaţii prea cumsecade. Ba, mai mult, Depardieu „a îndurerat-o profund” pe Bardot în 2008, atunci când a declarat pentru cotidianul „Midi Libre” că „luptele de coridă reprezintă un ritual sublim”, replica sex-simbolului anilor ’60 neîntârziind. Acum, atât Depardieu, cât şi Bardot, pot vedea cum sunt doborâţi de pe soclurile unde urcaseră de-a lungul anilor, e drept, şi prin harul lor. Interesanta lovitură de imagine este însă pentru preşedintele rus, Vladimir Putin, într-un moment în care avea nevoie de revigorarea ei. Şi preparativele au durat ceva timp, dacă avem în vedere că în octombrie anul trecut Depardieu era invitat la Groznîi, pentru a lua parte la a 36-a aniversare a preşedintelui cecen, Ramzan Kadyrov, acuzat de numeroase încălcările ale drepturilor omului, şi apoi văzut în compania lui Gulnara Karimova, fiica lui Islam Karimov, preşedintele Uzbekistanului, acuzat de represiunea brutală a opoziţiei, criticat sistematic de ONG-uri. Povestea e lungă. În 1996, Depardieu a investit într-o societate petrolieră în Cuba. Doi ani mai târziu, a susţinut candidatul naţionalist Vladimir Meciar în Slovacia, pentru nu mai puţin de 50.000 de euro. În 2002, îl cauţionează pe miliardarul algerian Rafik Khalifa, bănuit de spălare de bani. Între 2007 şi 2012 este alături de Sarkozy, la fel cum, în 1986, fusese lângă Mitterrand. Banii, politica, spectacolele sunt pretutindeni strâns legate, iar demitizările la care asistăm, operate de media, nu sunt altceva decât dezvelirea de aura artificială şi inexpugnabilă, divină chiar, cu care tot media îi acoperise de-a lungul timpului. Cât priveşte filmul sfârşitului de viaţă al lui Sergiu Nicolaescu, cu comentariile, unele de-a dreptul stranii, poate că puţină tăcere ar fi binevenită. De pe toate malurile posibile.
