… Lumea asta merge înainte. Cu noi în ea sau dincolo de ea. Iar actoria e singura „meserie” pe care, deși nu ne-o alegem, o practicăm cu toții pe pământ. Jucăm în propriile vieți. Suntem adesea și demoni și îngeri. Iar depășirea limitelor minților noastre e cea mai mare provocare.
E o vineri de noiembrie, ora prânzului. Parcă simt săgeți în stomac, și nu din cauza foamei. Mi-e clar că mă încearcă un soi de emoții. Urmează să cunosc 10 tineri internați în Penitenciarul de Tineri și Minori Craiova. Nu oriunde, nu oricum. Ne întâlnim la un restaurant din oraș, ca să luăm masa împreună.
Începutul
Au primit condamnări când erau încă niște copii. Pentru fapte grave, cu pedepse de cel puțin 7 ani în spatele gratiilor. Poate de asta am emoții. Nu știu exact pentru ce au fost închiși, dar îmi pot imagina. Și, da, mărturisesc, mă întreb de ce merită să fie recompensați după ce au făcut atâta rău. Am aflat răspunsul. Și, cel mai important, cred că l-am înțeles.
Dincolo de ideea că sunt cei mai merituoși dintre cei pedepsiți de justiție. Că au respectat regulile, au avut un comportament exemplar. Că au dreptul la reabilitare și reintegrare. Iar întâlnirea noastră are tocmai acest scop: să îi pregătească pentru eliberarea care va veni într-o zi. Poate este doar o cărămidă, poate e un stâlp de sprijin.
Despre cei zece s-a mai scris recent în presa locală și națională. Nu individual, ci ca despre o entitate care a participat, în toamnă, la Festivalul Multiart pentru Deținuți, desfășurat la Teatrul „Nottara” din București.
Evenimentul a reunit artişti şi trupe de actori-deţinuţi din penitenciarele Bucureşti – Jilava, Bucureşti – Rahova, Ploieşti – Târgşorul Nou, Timişoara, Vaslui şi Centrul de Detenţie Craiova.
Cu trei luni înainte, doi actori craioveni, Anca Țecu și Laurențiu Nicu, ceruseră și primiseră acordul Centrului de Detenție Craiova de a ține un curs de actorie în penitenciar, pentru maxim 10 cursanți. Fără niciun gând pentru ceea ce urma. Doar din dorința de a accede în lumea lor, ca o provocare profesională. Așa au ajuns să se întâlnească o dată pe săptămână, la cursul de actorie.
Era luna august. În septembrie avea deja loc primul spectacol. Laurențiu Nicu și Anca Țecu au creat personajele și așa a luat naștere piesa de teatru „Din timp”.
„Când ne-am hotărât să facem asta, încă nu știam de festival. Noi am propus pur și simplu un proiect de teatru. Conducerea a hotărât cine să fie cei zece, fiindcă nu puteam să facem casting să alegem din 200 de persoane.
În orice caz, la primele întâlniri a fost o luptă fantastică să depășesc ce-am auzit și ce-am aflat. Să găsesc balanța între m-aș uita urât la tine și energia și puntea de care este nevoie ca eu să te fac să spui ca mine, să faci ca mine, să crezi că este OK ce îți spun. A fost foarte greu”, îmi povestește actorul Laurențiu Nicu, în timp ce îi așteptăm pe cei 10 protagoniști la masă.
Lor le-a păsat
Îmi spune că transformarea deținuților pe parcursul săptămânilor când s-au văzut este impresionantă și că, nesperat, au reușit să vadă și să trezească deopotrivă în „învățăceii” lor și în ei înșiși emoții constructive, valoroase.
„M-au întrebat: cine v-a convins să veniți? Le-am spus că sunt într-o eroare, am venit că am vrut, n-avem niciun fel de avantaj. Erau sceptici, că au mai venit la ei oameni care au mai încercat, dar cărora nu le-a păsat, care nu au vrut să scoată ceva bun din ei. Apoi, când ne-au văzut și a doua oară, și a treia oară au început să creadă în noi.
Spre exemplu, Emanuel. În spectacol, el joacă un fotbalist. O lună de zile a stat pe scaun doar în poziția asta” și Laurențiu îmi arată o poziție care denotă impenetrabilitate și lipsa completă a încrederii.
„Cred că după trei săptămâni a zâmbit”, îmi spune și continuă să povestească: „Alt exemplu este Alexandru. Am vrut să facem un moment de improvizație și am întrebat la pază dacă putem să ne îmbrățișăm. Era un lucru nebunesc, pentru că nici unii, nici alții nu simțeam să ne luăm în brațe.
Singurul care nu a acceptat a fost Alexandru. Ideea a fost să vină la mine să mă îmbrățișeze, dar cu un gând, orice gând. Că e formal, că e de protecție, să fie o îmbrățișare.
Pe urmă le-am spus că o facem și noi și să ne spună ce au simțit. Ne-am străduit să fie diferit la fiecare. Alex nu a vrut, a spus nu, nu. Ei bine, când am avut primul spectacol ne-a strâns în brațe Alexandru de ziceai că suntem, ce să mai, frați”, îmi explică Laurențiu.
Mai târziu aflu că la Alexandru nu vine nimeni, niciodată, în vizită, nu primește nici telefon, nici pachet. Nimic. „Da, el este singur în toată povestea asta. Are părinți, dar…”, adaugă Anca Țecu.
Întâlnirea
Emoțiile înâlnirii încep să se dispersează când în marele salon al restaurantului își fac apariția, în formație „militară”, acești tineri, flancați de pază. Ideea este a unei „întâlniri de normalizare”, deci totul se întâmplă într-un restaurant obișnuit, unde și alți oameni iau masa la ora 13.30.
Mă concentrez pe prânzul de „socializare”, la care pot participa în calitate de jurnalist. Întâlnirea a fost posibilă datorită unui proiect al Fundației Terre des Hommes România, susținut de Fundația Orange prin programul „Susține un ONG” (https://www.fundatiaorange.ro/programe/sustine-un-ong/), care are ca scop să-i reobișnuiască pe acești tineri cu activitățile din viața de după eliberare.
Mai sunt aici voluntari și responsabili de la cele două entități. În total, suntem și noi vreo zece „civili”.
Mă surprinde propria-mi constatare cum că tinerii ăștia nu sunt niște extratereștri. Sunt așa cum mi-i descrie Laurențiu Nicu că au ajuns să fie după interacțiunea lor deja „veche” de trei luni, în care au învățat. Nu mă refer musai la actorie, ci cum să descopere sau să redescopere că, tot în funcție de alegerile pe care le fac, își pot schimba destinul în bine.
Scopul
Doar cei doi actori îi cunosc deja. Ana Vlădescu, de la Terres des Hommes, face oficiile, încheind cu un „ne iertați dacă noi suntem un pic mai emoționați, dar suntem convinși că o să ne iasă conversația și o să fim cu toții ok”.
Pare că Ana ne-a „citit” pe toți în privința emoțiilor și, la final, constat c-a avut dreptate în privința dialogului.
„Ne-am propus să aflăm mai multe despre activitățile pe care le desfășurați, dacă sunt utile pentru voi, dacă v-au folosit, dacă credeți că o să vă folosească și în viitor, pentru ca astfel de inițiative să se poată întâmpla în mai multe centre din țară.
De asta ne-am întâlnit, ca să aflăm de la voi în ce fel vă ajută sau ce v-ar ajuta în plus, dacă v-ați dori și alte cursuri”, le explică Alexandra Țenea, de la Fundația Orange.
Într-adevăr, activități au mai avut loc, cu succes, ne confirmă unul dintre responsabilii grupului venit de la Centrul de Detenție Craiova:
„La Craiova, în urmă cu câțiva ani, sala de festivități a fost modernizată de către o firmă de catering și s-au făcut cursuri cu copiii care erau atunci internați. Au mers la Palatul Parlamentului și au făcut o demonstrație.
Cei de acolo nu au știut cine a pregătit totul și, la finalul activității, ne-am «deconspirat» și toată lumea a fost șocată pentru că nu puteau să-și dea seama că cei care au pregătit totul nu erau angajații firmei respective.
Ideea este că, de obicei, își dau silința și vor să arate că și ei pot să facă lucruri frumoase, chiar dacă în tinerețe au greșit”.
Ovidiu, Alex, Claudiu, Laurențiu
După scurte interacțiuni și comanda pentru mâncare făcută, încerc să profit de timpul scurt pe care îl avem ca să intru „în pâine”.
Din motive organizaționale, principalii „actori” ai întâlnirii stau așezați unii lângă alții la o masă. Nu avem chiar cea mai mare libertate de a alege unde să ne așezăm, dar putem să îi abordăm fără opreliști.
Sunt doar două locuri libere în afara celor zece deja ocupate, în capetele mesei. Roxana de la Fundația Orange se așează pe unul, eu îl vânez pe celălalt. Durează foarte puțin până se leagă dialogurile. Așa ajung să interacționez cu Ovidiu, cu unul dintre cei doi Alexandru, cu Claudiu și Laurențiu.
Ca să sparg gheața, îi întreb cum li se pare mâncarea. „Cea din centru este un pic mai bună decât asta”, spune unul dintre. „Serios?”, reacționez. Îmi spun că au glumit. Că sunt zile și zile. Că uneori cea din Centru are gust de spital.
Și că abia acolo au înțeles cât de bună era mâncarea făcută de mamele lor acasă, cum ele îi chemau la masă, dar ei ajungeau tot mai rar. Însă și aici, mulți dintre ei au încă familia aproape, care le trimite pachete.
„Mai sunt și cei care nu sunt susținuți de familie, care nu au pe nimeni sau vin de la centrele de plasament. Sunt persoane pe care noi merită să le ajutăm și cărora noi le dăm haine, le dăm mâncare, șampon, săpun.
Unii sunt și pentru a treia, a patra oară aici și noi tot îi ajutăm, pentru că merită să îi pună cineva în valoare. Dar sunt și pe care nu îi ajutăm, că nu ni se pare că merită. Sunt cazuri și cazuri”, îmi explică Laurențiu.
Povestiți-mi despre teatru
I-am întrebat dacă s-a gândit vreodată vreunul dintre ei că o să joace în piese de teatru: „Eu nu, nu am avut niciodată treabă cu teatrul. Nu mai fusesem niciodată la teatru”, recunoaște apăsat Claudiu.
„Nici nu mi-a trecut prin cap să mă duc, darămite să joc”, adaugă.
În schimb, Ovidiu îmi spune că a fost, mai mic fiind, cu părinții lui.
În piesa în care au învățat să fie actori, Anca și Laurențiu le-au pus în „brațe” câte o meserie: avocat, pompier, medic, cântăreț, fotbalist etc.
„Eu am fost polițist. Da, știu, foarte ironic. Eu am avut treabă numai cu poliția. O dată la trei zile, eram pe la secție” zâmbește Claudiu.
„Viața te învață că niciodată nu trebuie să nu spui niciodată. E o pagină albă în care faci un desen. Noi n-am ajuns aici degeaba”, adaugă Laurențiu, avocat în piesa „Din timp”.
Se simt alți oameni?
Cred tinerii ăștia că ieșirea la restaurant, cursul de actorie, piesa de teatru care i-a ajutat să urce de cinci ori pe o scenă îi ajută să aibă altă viziune asupra vieții lor?
„Eu, în mare parte, după ce o să ies, cred că o să fiu cât de cât mai organizat. Acum sunt în perioada în care văd ce vreau. În orice caz, sunt mult mai disciplinat. Eram dăstrăbălat… la modul rău de tot.
Ajungeam acasă doar ca să am de unde să plec iar. Am terminat profesionala la Liceul Tehnologic Auto. Când am ajuns la Centru am fost înscris în clasa a XI-a din nou și am terminat și a XII-a.
Mai am să dau BAC-ul. Încă nu l-am dat, că nu eram pregătit. M-am implicat în activități, am avut și permisii pentru bună purtare. Deci, am evoluat”, îmi răspunde Claudiu.
„Ne umanizează”, îmi spune și Alex. „În ziua în care am mers la București, am văzut destul de mulți oameni buni, oameni faini. Dup-aia, când m-am întors înapoi în mediul ăla (de detenție n.r.) mi-am spus… iarăși aici, iarăși asta. Parcă am schimbat tot în mine”.
Le spun că asta chiar se poate schimba permanent, că au șansa să facă lucruri mișto, de care să fie mândri.
„Noi toți cei care asuntem aici, acum, am făcut toate demersurile să ne fie cât mai bine pe perioada detenției și să fim cât mai cuminți, cât mai buni. Și, prin faptul că am ajuns să participăm la asemenea activități este o răsplată”, îmi explică Alexandru.
„… Să îi facem mândri de noi”
„Ideea este că am văzut foarte multă implicare de partea cealaltă. Când noi am mers la curs am fost reticenți. Ne-am zis ce e asta? Bine, hai să vedem ce ne iese. Și după ce am văzut foarte multă implicare și că (actorii Anca și Laurențiu n.r.) sunt niște oameni foarte deschiși, și am ajuns să ținem foarte mult la ei, am zis că trebuie să îi facem mândri de noi, să reușim să ajungem la Nottara.
Așa am crezut noi că îi putem face mândri și atâta timp cât am reușit să îi facem pe ei fericiți suntem și noi la fel”, îmi spune Laurențiu, care a primit rolul de avocat.
Aplauze
„A fost absolut extraordinară senzația. Ne-am dorit foarte mult timp asta și ne-a plăcut. Sper să mai fiu ovaționat și în viitor. Pentru fapte bune”, mărturisește Alexandru. Ultima frază o spune cu cea mai mare încredere. Îi spun, după ce schimb mai multe cuvinte cu el, că are o figură foarte blândă.
„Sunt un om blând, dar în anumite situații pot fi și… mai ciudat”. Îi spun că a fi ciudat nu trebuie să fie ceva musai rău, poate însemna să fii și deosebit, diferit.
Ajungem să dialogăm și despre neîncrederea în sine, despre curaj sau lipsa lui. Îi mărturisesc că eu n-am curaj să conduc din cauza evenimentelor pe care le văd pe șosele și îmi spune perspectiva lui.
„Ați renunțat pentru că ați văzut tragedii. Gândiți-vă că în toată perioada aceea cât ați apucat să conduceți mașina sau ați mers ca pasager nu vi s-a întâmplat niciodată nimic. Este puțin probabil, dacă sunteți responsabilă și foarte atentă, să vi se întâmpe dumneavoastră în viitor. În viață trebuie să avem principiul încrederii – și se referă la încrederea în noi înșine (n.r.)”, mă învață, cu înțelepciune, Alexandru. Și mă lasă fără replică.
El a întruchipat un IT-ist în spectacolul teatral și-mi explică faptul că i se potrivește. Eu zic că ar fi trebuit să fie un filosof. Dar lui i-au plăcut dintotdeauna jocurile video, conținutul de pe internet și benzile desenate.
„A fost un rol potrivit. Eram familiar cu calculatoarele, deci nu mi s-a părut nimic deosebit de greu.Am avut niște replici de învățat și le-am învățat. N-am mai avut tangențe cu teatrul, n-am mai intrat în pielea unui personaj, deci a fost ceva inedit”.
Afară nu au prețuit libertatea
Ce le lispsește, în afară de libertate, cel mai mult?
„Familia”, se aud câteva voci în cor. „Jocurile video și benzile desenate”, zice Alexandru. Laurențiu e dornic de un răspuns mai complex: „Ne lipsesc relațiile, opțiunile, posibilitățile de a alege. E adevărat că până nu pierzi un lucru, nu-l prețuiești la adevărata lui valoare. Îmi dau seama că afară nu am prețuit niciodată libertatea. Acum, după sănătate, mi se pare cea mai imporantă. Suntem conștienți că nu se termină viața aici și la un moment dat ne vom duce afară”, îmi spune Laurențiu.
„Afară” înseamnă în libertate deplină pentru ei. Fiindcă de ieșit au mai ieșit ocazional. „Dar asta a fost mult mai specială, de durată mai mare și mult mai creativă. Foarte creativă”, mărturisesc, referindu-se la ce a însemnat pentru ei cursul de actorie și participarea la un festival de teatru.
Pentru faptele comise în minorat, regimul de detenție în centru este un pic mai blând, îmi explică băieții: „Nu este chiar o pușcărie”. Sunt curioasă dacă în detenție se pot lega prietenii, iar Alexandru îmi răspunde că „mai mult amiciții, decât relații de prietenie”.
În funcție de secție, stau în camere câte 4 sau câte 7 băieți. Cei de până în 18 ani, minorii, sunt într-o secție, separați. Cei între 18 și 21 de ani, tinerii, în alta, iar cei de la 21 încolo, cum sunt și ei, sunt în cea de-a treia secție. Cel mai ”bătrân” dintre cei cu care suntem la restaurant are 23 de ani.
Claudiu este din Craiova. Laurențiu – din Slatina. Ovidiu, din Cluj-Napoca, iar Alexandru din Arad. ”Eram odată din Arad. Dar a trecut mult timp de-atunci”, spune Alex. ”Acum suntem și noi din Craiova”, concluzionează Ovidiu. Au simțul umorului și al autoironiei.
Aflu când mai rămânem doar noi, civilii, că pe doi dintre cei zece detenția i-a salvat de la moarte. Dependența de droguri i-a adus după gratii. Erau la marginea lumii pe care noi o cunoașteam, iar lumii nici că-i păsa. Ea avea să meargă înainte așa cum fiecare o știam. Când au ajuns în Centru nu mai erau oameni, erau năluci. Două păsări phoenix moarte care închise au renăscut într-un alt sine. În varianta bună care exista în ei.
„S-au schimbat”, îmi răspunde Laurențiu Nicu, când îl întreb și pe el dacă și cum crede că i-a marcat cursul, rolul, spectacolele. ”Am văzut transformarea. A fost foarte intens. Din suferință vine măreția, mi-a zis, într-o zi, Alexandru, când i-am întrebat ce au, de ce sunt supărați, dacă își găsesc energia să facem ce ne-am propus”.
Au vrut să generalizeze mesajul piesei pe care au gândit-o de la zero, încât „să fie pentru toată lumea”.
„Spectacolul e un fel de buclă. Arată toată rutina pe care o are orice om, din orice domeniu, chiar și ei, în fiecare zi. Și, suntem atenți, din timp, să nu risispim timpul. Sau să îl prețuim. Ăsta a fost mesajul. Uităm că avem timp, uităm să ne bucurăm și de lucruri mărunte, uităm de familie și de prieteni. De cele mai multe ori fie pentru că nu știm sau uităm. Stăm și stricăm timpul și riscăm să ne stricăm sufletul”, spun autorii spectacolului „Din timp”.
Fundația Orange susține proiectele sociale de 12 ani
Întâlnirea pentru normalizare și acest material au fost posibile datorită proiectului „Educație pentru un viitor altfel” al Fundației” Terre des hommes Romania”. Este unul dintre cele proiecte 13 câștigătoare ale programului „Susține un ONG” 2024, derulat de Fundația Orange. Prin el sunt finanțate proiecte de filantropie propuse de angajații Orange și dezvoltate alături de o organizație non-profit.
„Terre des hommes România” este activă în România din 1992, pentru a contribui la îmbunătățirea sistemului de protecție a copilului și la reforma asistenței sociale. Fundația se concentrează pe educație, oferind copiilor și adulților cunoștințele necesare pentru a construi un viitor mai durabil prin educație relevantă, gratuită și de calitate. Promovează drepturile copiilor la educație, sănătate, joacă, viață de familie, un standard de viață sigur și protecție împotriva abuzului și a vătămării.
Proiectul la care au luta parte cei zece tineri își propune să dezvolte abilitățile educaționale, profesionale și sociale, fie că sunt copii sau tineri aflați în detenție sau în perioada petrecută sub probațiune.
În total, 120 de persoane vor beneficia de sesiuni de mentorat, pentru reabilitarea cu succes și sporirea gradului de reintegrare în societate după eliberare, prin educație vocatională. In proiect se deruleaza cursuri de educatie digitala si formare profesionala, pentru 15 tineri.
Fundația Orange este o organizație non-profit care se implică în viața comunității prin realizarea de proiecte de filantropie menite să aducă schimbări pozitive în viața persoanelor dezavantajate.
În cei 12 ani de activitate, Fundația Orange a investit peste 7,8 milioane de euro în proiecte de educație digitală pentru persoane defavorizate și în proiecte de sănătate, educație și cultură, în beneficiul persoanelor cu deficiențe de vedere și/sau de auz, în scopul incluziunii lor sociale.
Principalele programe ale fundației sunt: „Orange Digital Center”, „Digitaliada”, „Susține un ONG”, „Lumea prin culoare și sunet”, „Solidarity FabLabs” și „Centrul Digital pentru Femei”.
