Sub impactul emoţiei, iată că se consumă în aceste ciudat de însorite zile de noiembrie o mobilizare a opiniei publice pe care nu puţini o rânduiesc în directa prelungire a zilelor din acel miraculos decembrie 1989. Şi oricât de disproporţionat pare la prima vedere, continuitatea aceasta are o logică mai profundă decât cea invocată circumstanţial. Există opinii potrivit cărora manifestările de-acum ar întoarce timpul înapoi în chiar miezul acelei revolte rămase indecise dintr-o multitudine de motive, între care argumentul unei confiscări conspiraţioniste e cel mai invocat şi, cu siguranţă, şi cel mai ispititor.
Oricum am privi lucrurile, dincolo de satisfacţiile, individuale ori colective, care ne încearcă pe toţi, există riscuri pe care fervoarea participării, în stradă ori în faţa imaginilor derulate seară de seară cu un gust al unei imense recompensaţii, nu prea mai îndrăznim nici să le invocăm. Chit că mai ales în dinamica raţiunilor lor ar trebui căutate, cercetate şi evaluate rostul, rolul şi oportunitatea unor deschideri spre dezvoltări pe cât de diverse, de dorite şi aşteptate, pe atât de încărcate de un imprevizibil greu de descifrat.
Tragedia de la clubul devenit o improprie sală de spectacol, de cruzimea ei fără seamăn, pare a se fi transformat în rezonatorul grav, de orgă mortuară, al întregului drum de eşecuri de-a lungul unei tranziţii ce şi-a anulat, cu o hidoasă consecvenţă, mai toate şansele de schimbare. Declicul revoltei trebuie căutat, cred, nu doar în eşecurile din realitatea socială a ţării, ci şi în lejeritatea cu care politicienii, netestaţi vreodată de vreun gram de vocaţie, ca să nu mai vorbim de cultură şi de pliantul unei educaţii a bunului simţ, s-au aruncat, bezmetici, cu un sârg vinovat, în braţele unei retorici pe cât de ademenitoare, pe atât de mincinoase. A lipsit de fiecare dată, de la un ciclu de guvernare la altul, o minimă preocupare pentru un proiect de ţară, structurat pe o viziune pliată pe imperativul lui ce se poate, iar nu al promisiunilor fluviale, repede abandonate în braţele unei neputinţe legitime în perspectivele realităţilor zilei.
Firească în dialectica ei intimă, contagioasă cât cuprinde, emoţia nu e constructivă. Nici vizionară. De cele mai multe ori limitează ori chiar anulează perspectiva, precipită deciziile de circumstanţă şi, odată stinsă, favorizează revenirea în cerc. Şi, astfel, ciclul se reia, fie şi cu alţi actori, clamaţii politicieni „curaţi şi cinstiţi” pe care piaţa şi-i doreşte, dar despre care nimeni nu ştie nici care ar fi, nici unde trebuie căutaţi.
În zarva creată acum prin marile oraşe ale Ţării, mă tem ca nu cumva să se repete – iarăşi sub blestemul ciclării şi reciclării istoriei noastre seculare – ceva din ceea ce s-a întâmplat în lunile şi în anii imediaţi de după Decembrie ’89. Atunci, Piaţa, cu concursul unei fervori a emoţiei instituind o uriaşă speranţă, a deschis porţile politicii unora dintre cei mai activi demonstranţi, desigur cu merite în desfăşurările de stradă, dar, aşa cum avea să se demonstreze, fără vreo legătură cu abc-ul politicii, ca să nu mai spun că mulţi dintre ei şi-au arvunit suspect de repede elanul îndrituit al adevăratelor schimbări, din neştiinţă ori copleşiţi de perspectiva unei puteri transformate, la fel de rapid, în oportunităţi de îmbogăţire. Pierdut, pe drum, mobilul idealurilor, n-a mai rămas decât ispita jocurilor de culise ce-au sfârşit prin coagularea lor, a politicienilor fără politici, pe modelul clanurilor.
Pe de altă parte, nicio revoluţie nu e împlinită până la capăt. Iar exemplele abundă, de la cele franco-engleze ceva mai vechi, la cea leninisto-maoistă de acum aproape un veac, ca şi la cele subsumate „primăverilor arabe”. De crizanteme ori de orhidee, „revoluţiile”, atunci când nu sfârşesc în potenţarea extremismelor ori, mai grav, în instituirea autoritarismelor, îşi retrag din propriul lor spaţiu de aşteptare, şansele reale ale schimbării dorite, exilate în spatele propriilor elanuri utopice.
