Observ, în marginea unor lecturi şi re-lecturi cu caracter istoriografic, un fenomen a cărui recurenţă, în succesiunea ultimei sute de ani, ar trebui să ne îngrijoreze: aproape toate schimbările majore, de structură şi, mai ales, de regimuri, ce-au intervenit în evoluţia societăţii româneşti au sfârşit prin a genera nişte hiaturi mai mult decât regretabile – de-a dreptul iresponsabile. Fenomenul are ceva, mă încumet să afirm, din tehnica harachiri, adaptată, la noi, în forma unui fel de anulare, parţială ori totală, a unei întregi epoci istorice. Nu voi evoca aici, din raţiuni ce se pot cu uşurinţă înţelege, nici viziunea pastoral-anonimistă sadoveniană, nici pe cea nu îndeajuns de regretată a lui Lucian Blaga cu privire la cei o mie de ani de boicot al istoriei. Filtrate literar ori printr-un metaforism metafizic, ele scapă culpalizării la care un examen lucid ne obligă să supunem alte metehne de o sorginte ceva mai particulară.
Despre ce este vorba?
În pofida teoriilor naţionalist-traco-getice cu amendabile accente mitografice, procesul de modernizare structural-statală a României a început târziu şi n-a fost lipsit de numeroase şi, uneori, dramatice aventuri şi accidente. Nu sunt istoric şi nu pretind vreo expertiză, în această invitaţie la o reflecţie pe cât posibil neutră faţă de ispititoare sirene purtătoare de direcţii ideologice şi / sau doctrinare. Mobilul acestei intervenţii rămâne, fie şi sub rezerva unei simple ipoteze, doar o constatare, ale cărei repere, de data aceasta verificabile şi deopotrivă recuzabile, trebuie căutate în ceea ce aş numi o vocaţie a noastră, din păcate cvasi-instituţionalizată, constând în a ne marca propria istorie cu nişte …găuri, deloc negre, fiindcă văduve de vreun izvod misterios, ci mai curând făcute (semnate) manu propria, cu o sârguinţă demnă de cauze mai bune.
Două exemple din ultimele şapte decenii ale istoriei noastre îmi par mai mult decât elocvente. Şi semnificative pentru susţinerea, aşa ipotetică cum o vor judeca unii, opiniei mele.
Întâiul se referă la perioada comunistă. Preluând puterea, regimul, mai întâi silitor servant al Moscovei (tributar aberantei istoriografii jdanoviste), a generat, prin ocultare şi detracare asumat mistificatoare, o …gaură din întreaga perioadă interbelică. Nu va fi fost, fireşte, nici de aur, nici măcar lipsită, la rându-i şi în circumstanţe nu tocmai ori deloc norocoase, însă, în substanţa sa esenţială, a fost şi s-a confirmat ca unul dintre cele mai faste momente ale integrării noastre sincronice cu Occidentul. Vreme de aproape o jumătate de secol am fost însă educaţi în spiritul gregar al repudierii acelei perioade şi doar, prin mari şi grele eforturi, prin ochiurile uitate ale plasei ideologiei suverane, am putut recupera câte o jumătate de adevăr.
Oricât de paradoxal, departe de a-şi fi consumat anacronismul, fenomenul a continuat să se manifeste, în alte forme, nu mai puţin culpabile, şi după decembrie ’89: despărţirea, dramatică, e drept, de un regim totalitar, a antrenat, în zarva retoric-populistă şi mai ales cu focoase aprinse electoral, un întreg şi eterogen proces de anulare a unei alte epoci a istoriei naţionale. De fapt, s-a operat încă o… gaură, pe cât de absurdă, pe atât de iresponsabilă în panorama mai vastă a aceleiaşi istorii a neamului nostru. Ce s-a întâmplat de fapt? Condamnarea comunismului prin… decret, de data aceasta prezidenţial (lăsând la o parte detaliul demn de un banc suculent că semnatarul a fost el însuşi un… comunist!), a sfârşit ca, odată cu turpitudinile reale ale unui regim, să fie aruncate într-o… gaură, istoria acelor decenii în integralitatea ei. Exact ca în zicala cu aruncarea apei din postavă, cu prunc cu tot.
N-aş vrea să fiu etichetat drept un nostalgic al vechiului regim comunist. Însă gândul că, sub impulsuri pasagere, dictate de conjuncturi circumstanţiate unor interese de moment, dictate de celei mai multe ori de raţiuni şi interese meschine, mă iscodeşte din pliurile acelor decenii în care, totuşi, ne-am născut, am crescut, am suferit, am supravieţuit, plătind, uneori cu nemăsură, dreptul natural şi legitim de a fi şi a rămâne noi înşine.
Fireşte, istoria nu e un continuum, decât, eventual, în succesiunea paginilor din manuale. Şi sigur nici acolo. E plină de sincope: tuneluri spre luminiţe la care se ajunge trudnic şi tragic chiar. Ceea ce încerc să recuz şi să condamn este însă meteahna de a genera, prin propria vrere, unele sincope. Acele găuri ce sfârşesc prin a perturba memoria istorică a unui neam, Al nostru.
