Istoria Universală a Bisericii dedică multe pagini persecuţiilor îndurate de creştini din partea autorităţilor romane şi a păgânilor, pentru că, fiind grele şi de lungă durată – au început în anul 64, sub împăratul Nero, şi au luat sfârşit în 313, odată cu publicarea Edictului de toleranţă religioasă de la Milan, sub împăratul Constantin cel Mare –, acestea au pus Biserica în cumpănă. Cultul împăratului şi al zeiţei Roma era o manifestare de loialitate politică faţă de puterea Romei şi a împăratului, de la care creştinii se sustrăgeau, fiindcă ei credeau în Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Refuzul acestora de a accepta cultul împăratului şi al zeilor, în general, era considerat o ofensă adusă majestăţii imperiale şi a divinităţii. Păgânii credeau că Imperiul Roman era protejat de zei şi lor li se datora ascensiunea lui, iar calamităţile abătute asupra Imperiului erau consecinţa atitudinii creştinilor, prin care îi supărau pe zei. Începând cu domnia lui Deciu (249-251), a urmat o perioadă şi mai grea. În baza unui edict valabil pe tot cuprinsul Imperiului, adepţii creştinismului nu erau condamnaţi pentru crime prevăzute de legile în vigoare, ci doar pentru faptul că purtau numele de “creştini”. Dispoziţia dată de Deciu s-a menţinut până în 305, sfârşitul domniei împăratului Maximian Hercule (286-305), în timpul căreia, în anul 303, au fost martirizaţi Sfinţii Serghie şi Vah, pe care îi prăznuim la 7 octombrie.
Tradiţia Bisericii ne spune că Sf. Mucenici Serghie şi Vah, romani la origine, erau demnitari de frunte în armata imperială. Împăratului îi erau dragi şi îi preţuia mult pentru curajul şi înţelepciunea lor, dar faptul că erau creştini nu-l bucura deloc. Odată, Maximian le-a cerut lui Serghie şi Vah să aducă împreună cu el jertfă lui Zeus, dar ei s-au împotrivit poruncii împărăteşti spunând: “Avem un Dumnezeu în cer, nemincinos, adevărat şi viu, noi Aceluia ne închinăm”. Răspunsul lor a schimbat îndată dragostea împăratului în mânie. El a poruncit să li se ia hainele soldăţeşti şi însemnele rangului lor şi să fie îmbrăcaţi în straie femeieşti, spre batjocura tuturor. Apoi li s-au pus cercuri de fier pe umeri şi după ce au fost purtaţi în lanţuri pe uliţele cetăţii, împăratul i-a trimis în Antiohia pentru a fi chinuiţi (n.r. – capitala Siriei, Antiohia, era cel mai important centru creştin, în secolul al III-lea avea deja o şcoală exegetică de renume). Guvernatorul Antiohiei câştigase această demnitate cu ajutorul lui Serghie şi Vah, care mijlociseră înaintea împăratului pentru el. Acesta, crezând că le întoarce binele ce i l-au făcut odinioară, i-a rugat să se lepede de Hristos ca să scape de moartea de ocară, dar ei au refuzat: “Cinstea şi necinstea, viaţa şi moartea sunt deopotrivă celor ce caută Împărăţia cerească.” Serghie a fost aruncat în temniţă, iar Vah a fost bătut până când tot trupul i-a fost făcut bucăţi. Sufletul său a ieşit din trupul zdrobit şi însângerat şi a fost purtat pe aripi îngereşti până la Domnul. Serghie a fost şi el scos din temniţă, i s-a pus în picioare încălţăminte de fier, care avea în interior cuie ascuţite, şi astfel încălţat a fost dus pe jos până în cetatea Rozafa, unde i s-a tăiat capul. Dacă pământul le-a pregătit chinuri, cerul în schimb le-a pregătit odihna. Sufletele lor s-au sălăşluit în rai şi acolo au primit cununa pe care Hristos o dăruieşte mucenicilor Săi.
Din timpul persecuţiilor au luat naştere Cultul sfinţilor şi Cultul moaştelor. Pentru că au trăit o viaţă plăcută lui Dumnezeu, Hristos îi numeşte pe sfinţi “prieteni” ai Săi. Cinstindu-i pe sfinţi, îl cinstim pe Dumnezeu însuşi, care le-a dat acestora harul Său. Prin har, ei cunosc greutăţile oamenilor de pe pământ, ascultă rugăciunile lor şi, fiindcă se bucură de dragostea lui Hristos, “îndrăznesc” să ceară de la El împlinirea cererilor lor. Biserica crede că sfinţii pun această îndrăzneală în slujba iubirii faţă de cei ce au nevoie de ajutor.
Sfintele moaşte sunt trupurile sfinţilor cărora Dumnezeu le-a dăruit nestricăciune, mireasmă şi putere de a face minuni, daruri pentru care trebuie cinstite. La fel, îmbrăcămintea sau alte obiecte folosite de sfinţi în viaţă. Puterea dumnezeiască ce lucrează prin trupurile sfinţilor după moarte este o continuare a puterii ce lucra prin ei cât erau în viaţă. Umbra Sf. Petru vindeca bolnavii peste care trecea, iar alţii se vindecau prin atingerea ştergarelor folosite de Sf. Apostol Pavel. Harul Sfântului Duh rămâne mai departe în legătură cu trupurile lor, de aceea prin atingere şi rugăciuni adresate sfinţilor lângă moaştele lor se înfăptuiesc minuni. Un temei pentru cinstirea sfintelor moaşte ni-l dă Sf. Scriptură prin minunea învierii unui mort aruncat peste osemintele proorocului Elisei. Sinodul VII Ecumenic a hotărât excomunicarea celor ce nu cinstesc sfintele moaşte recunoscute ca autentice.
Părticele din moaştele Sf. Mucenici Serghie şi Vah se află în racla Catedralei Mitropolitane “Sfântul Dumitru” din Craiova, alături de moaştele Sf. Ierarh Nifon şi ale Sf. Muceniţe Tatiana. Racla a fost adusă în catedrală din porunca Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în 1949, în timpul arhipăstoririi mitropolitului Firmilian Marin, despre care cronicile vremii ne spun că a transformat Bănia într-un centru religios al Olteniei.
