S-a săvârşit din viaţă Ion Iliescu, fost preşedinte al ţării, în două mandate separate, călăuza principalelor evenimente din Decembrie 89, numite în fel şi chip, şi a anilor care au urmat. Prin ce s-a făcut atât de contestat de către nu puţini, este o discuţie fără sfârşit, fiindcă în egală măsură sau în bună măsură a fost şi acceptat, înţeles, devenind un personaj tragic, mai ales că de dată recentă a apărut şi cartea procurorului militar Cătălin Ranco Piţu „Ruperea blestemului” –Revoluţia română din Decembrie 89- convins între altele că „fără eroismul revoluţionarilor timişoreni, revoluţia din Decembrie 89 nu ar fi existat, regimul Ceauşescu nu ar fi fost răsturnat, cel puţin nu în decembrie”. Un punct de vedere. Mi s-a părut întotdeauna nepermis de simplistă expedierea „cazului Iliescu” prin invocarea comunismului său de fond. Comunist sau nu, oricum o persoană cultă, Ion Iliescu a acceptat la peste 60 de ani să ia parte la destrămarea sistemului care l-a format. A consimţit să gireze o evoluţie politică totalmente contrară educaţiei şi naturii sale, acceptând cu stoicism înfrângerea în alegeri. Ca să nu mai spun că furia anti-iliescistă a unora, care „îmbibaţi de democraţie” numai interesele ţării nu le-au apărat, n-a fost niciodată convingătoare. Am avut în câteva rânduri prilejiul să-l însoţesc pe fostul preşedinte săvârşit din viaţă, la Expo 92 în Spania, apoi la Vatican, şi nu mai ştiu pe unde. Am discutat tete-a-tete cu dânsul, după victoria CDR în alegeri la Parc Hotel, când… Ion Voiculescu urma să fie înscăunat preşedinte al PSD Dolj. Au mai existat şi alte momente pe care nu le mai evoc. În fine, date fiind toate acestea, cred că pot beneficia de îngăduinţa de a caracteriza pe scurt nu evenimentele, cât comentariile, mai exact spiritul celor mai multe, dintre acestea, răzbătute în spaţiul public, după apariţia cărţii gen.(r) Cătălin Ranco Piţu, dar şi anterior. Prima observaţie este ocultarea contextului, insuficienta cunoaştere a atmosferei epocii şi a protagoniştilor. Bunăoară a-l învinovăţi pe Ion Iliescu că a făcut jocul sovieticilor, că l-a apelat telefonic pe Gorbaciov –lucru pe care nu l-a ascuns- trece în uitare faptul că în 89 Gorbaciov era cel care dorea să reformeze comunismul, după ce depăşise epoca Brejnev şi era cu paşi înainte pe calea reformelor. Cuvântul „perestroika” ajunsese şi la noi, dar conceptul nu era acceptat. Gorbaciov era însă adulat de tot Occidentul, şi chiar de americani, motiv pentru care astăzi în Federaţia rusă este rar amintit. Ion Iliescu era adeptul comunismului gorbaciovist şi în Decembrie 89 n-a apelat la „armata roşie”, cum insinuează mulţi, ci la omul politic care încerca să pună capăt unui regim nefuncţional, terminând-o şi acesta cum se ştie, adică prost. 9 ani, între 1980 şi 1989 preşedintele american Ronald Regan a fostă alături de Papa şi Mihail Gorbaciov, principalul instigator la libertate. Ion Iliescu a fost o bornă a istoriei noastre, cu un rol decisiv în accederea în NATO, şi UE, în cel de al doilea mandat al său după 1995, când pe 21 iunie la Snagov, unde invitase toate partidele parlamentare, s-a convenit asupra unui pact comun. A fost ceea ce numim un om de stat, care a cultivat respectul bazat pe dialog. A fost un om de stânga, care acum s-a mutat în cer. „Era cult şi afabil”, îşi aminteşte fostul ambasador al Franţei în România, Henry Paul, citat de publicaţia helvetă Le Temps, într-un articol intitulat „Ion Iliescu preşedintele tranziţiei democratice din România”. Unul din criticii săi constanţi, Nicolae Manolescu, într-unul din ultimele sale articole din „România literară” îi atribuia o vină nu pentru ce s-a întâmplat în 89, ci pentru ceea ce s-a întâmplat în deceniul următor, când se va dovedi că democraţia s-a împotmolit. Se uită că în 1996, Evgheni Primakov pe atunci ministru rus de Externe prezent la Bucureşti, pentru semnarea tratatului s-a trezit în faţa exigenţei privind menţionarea nulităţii pactului Ribbentrop-Molotov. Nu eram nici în graţiile Occidentului şi nicidecum în graţiile Rusiei. În opinia unora Ion Iliescu a fost un preşedinte bun, în opinia altora a fost un preşedinte cu multe erori, şi în aceste două câmpuri ne poziţionăm fiecare, convinşi că avem dreptate. Ar trebui să reflectăm analitic asupra delimitărilor posibile şi necesare între prezenţa lui Ion Iliescu, politician de mare calibru pe scena politică şi rolul său de punte între democraţia post-revoluţionată şi cea interbelică.
