Un scurt schimb de replici între Ludovic Orban şi Adriana Săftoiu a readus în discuţie o problemă mai veche. Polemica s-a aprins din senin. Pe scurt, Adriana Săftoiu a spus că PNL ar trebui să renunţe la parlamentarii care au deţinut mai mult de trei mandate, declaraţie provocatoare de nervozitate în interiorul formaţiunii, pentru ca Ludovic Orban să precizeze că este vorba de un punct de vedere personal, neînsuşit oficial de conducerea partidului. Şi imediat s-a pus batista, cum se spune, pe ţambal, negăsindu-se inspirată o polemică publică între doi tenori ai partidului. Fiecare cu dreptatea sa. Cert este însă că discuţia pe seama restricţionării numărului de mandate parlamentare nu este nouă, dar nici oportună. Ci mai degrabă naivă. Actualul Parlament, mult mai stufos decât toate cele anterioare, a lăsat o îndoielnică impresie, prin calitatea în sine a aleşilor şi nicidecum a numărului mai mic sau mai mare de mandate colecţionate de unul sau altul. Radicala schimbare a clasei politice, la care s-a făcut trimitere la un moment dat, ar presupune o schimbare de fond a mentalităţilor şi procedurilor electorale, pe scurt o schimbare semnificativă la nivelul alegătorilor. Parlamentul de astăzi e totuşi rezultatul unor alegeri libere. Evident, „oferta” a fost decisivă. S-a ales şi se va alege dintre cei deja selectaţi de partide pe listele lor de campanie. În principal se va vota sigla partidului, ca şi până acum. Este, deci, răspunderea liderilor de partid să livreze o „marfă” cât de cât plauzibilă. Renunţarea la „votul uninominal” şi revenirea la votul „pe liste” de partid îngăduie o mai bună selectare a candidaţilor – respectându-se inclusiv criterii de competenţă, pe varii domenii –, respingându-se, în schimb, juvenila aroganţă şi talentele de „hiperdotaţi”, la care s-a făcut mereu referire, pentru primenirea clasei politice. „Ştiutorii”, cum le spunea Socrates celor înţelepţi, care, înţelegându-se între ei, erau capabili să cadă de acord şi asupra adevărului, s-au redus la număr. Separarea dreptăţii de folos, alergându-se după cel din urmă, a dus la scenografia competenţei vide, aflarea în treabă a omului neisprăvit, neîmplinit prin instrucţie. Cu o contribuţie legislativă nulă. Fiindcă asta trebuie avut în vedere. De la calitatate actului legislativ porneşte orice discuţie. Există, neîndoielnic, şi parlamentari mai buni, cunoscători ai cutumelor parlamentare, cu competenţe democratice reale şi performanţe politice consistente, iubitori de ţară, dar numărul acestora s-a redus de la un mandat la altul. Poate părea paradoxal, au spus-o şi alţii, dar primele parlamente post-decembriste au fost realmente animate de dorinţa de a trudi la o nouă legislaţie, în toate domeniile. Nu vom avea, pe viitor, decât parlamentarii pe care îi vom vota. Nici numărul mai mare de mandate, nici absenţa totală a acestora nu îl fac pe parlamentar altceva decât ceea ce este. Când ştie carte se vede, când este tributar precarităţii intelectuale, de asemenea. Se lucrează deja la listele de candidaţi pentru alegerile parlamentare din toamnă, care în a doua jumătate a lunii vor trebui finalizate. Fireşte, nimeni nu iese din cuvântul liderilor de partid. Ca la facultăţile bune, concurenţa e mare pe locurile eligibile, atât la Camera Deputaţilor, cât şi la Senat. De la un Parlament cu 588 de locuri se va trece la unul cu 150 de locuri mai puţin, oricum mare decât cel al… Canadei. Maşinăria de campanie nu merge fără candidaţi puternici, fiindcă numai aceştia aduc efectiv voturi. În logica de partid, deja de mult instituită, valoroşi sunt parlamentarii „cu tracţiune”, adică cei care pot aduce voturi partidului. Restul e vorbărie goală.
