Prezenţa preşedintelui Germaniei, Frank Walter Steinmeier, la Bucureşti, la puţine zile de la împlinirea a 30 de ani de la semnarea tratatului de prietenie între România şi Germania, a prilejuit fotului premier Adrian Năstase câteva observaţii pertinente pe blogul personal. În epocă, Adrian Năstase era ministru de Externe al României, iar omologul său german era Hans Dietrich Genscher, „o legendă a diplomaţiei germane şi europene”. Era o perioadă în care integrarea noastră europeană, ca mai toate problemele noastre curente, constituia o temă patetică: ne speria şi ne atrăgea, ne împărţea deopotrivă „în patrioţi şi trădători”. Era în fapt o problemă strict tehnică. Ceea ce aveam de făcut era să ne recuplăm, să intrăm în circuit, să ne aliniem unui stil, unui mecanism faţă de care ne comportam exotic. Adrian Năstase povesteşte, şi procedează corect, despre relaţia flexibilă, afabilă, cu omologul german, longevivul (18 ani la Externe) Hans Dietrich Genscher, de la care a aflat criteriile de evaluare, cât se poate de limpezi: evoluţie democratică şi stabilitate internă. Mai existau şi alte criterii de ordin strategic dar… Cu bună memorie şi destul rafinament, vocaţie diplomatică, Adrian Năstase nu uită să-l reamintească pe cancelarul Gerhard Schroeder, invitat în România în 2004, la Ceanu Mare, unde se afla înmormântat caporalul Fritz Kurt Schroeder, tatăl său. A murit cand avea 32 de ani, însa locul mormântului nu a fost cunoscut timp de şase decenii. Avea sa fie descoperit de sora cancelarului, cu ajutorul arhivelor Wermacht-ului. Era un moment în care România se pregătea irevocabil ca integrabilă Europei. Implicat în jocurile serioase privind viitorul ţării sale, Adrian Năstase spera pe de-o parte să-şi convingă partenerii externi, mizând pe magnitudinea şi obiectivitatea lor, iar pe de altă parte se străduia să le anticipeze mişcările, să le desluşească intenţiile, să le valorifice în beneficiul ţării sale manevrele. Paradoxal, relaţiile proaste ale României cu Rusia erau… un impediment. O ţară sud-europeană, dependentă economic de UE, deci în primul rând de Germania, dar cu opţiuni de securitate pro-americană, deranja Berlinul. În 2007, spune Năstase, la împlinirea vârstei de 80 de ani, Hans Dietrich Genscher l-a invitat să-i fie alături cu alţi miniştrii de Externe cu care colaborase. La Bucureşti, preşedintele ţării, din acel moment, îi pregătea însă cele mai negre zile ale vieţii. Să revenim la prezenţa la Bucureşti a preşedintelui Germaniei, Frank Walter Steinemeier, fost şef al diplomaţiei de la Bonn, prilej de reacroşare a unor teme ardente ale momentului precum unitatea euro-atlantică, dificultăţile şi aspiraţiile Republicii Moldova, conflictul din Ucraina, poate şi ceva despre admiterea în Schengen, se spune, într-o tonalitate pozitivă. „Trăim vremuri în care nu putem exclude nimic, am fost deseori surprinşi de Rusia, suntem martorii unui război purtat de Rusia cu mare brutalitate, posibilităţile de destabilizare sunt cunoscute, iar Rusia poate face uz de ele”. Republica Moldova a ieşit de pe orbita Moscovei şi beneficiază de mult sprijin german, mai consistent decât cel românesc. Deşi vexat de atitudinea preşedintelui ucrainian Volodimir Zelenski, Steinmeier a făcut următoarea precizare: „Ucraina va trebui să-şi recapete complet integritatea teritorială, iar situaţia în care se află nu este doar apăsătoare ci şi foarte îngrijorătoare din perspectiva economică”. În vizita la Bucureşti agenda preşedintelui Germaniei a mai cuprins o discuţie cu premierul Nicolae Ciucă, o vizită la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” şi întâlniri cu reprezentanţii minorităţilor germană şi evreiască. Este evident faptul că momentan Bucureştiul este bine prizat Bonn-ului, şi vizita menţionată a întărit această impresie.
