Serialul despre ultimul sezon al lui Michael Jordan la Chicago Bulls, „The Last Dance”, a ajuns la episoadele 5-6. Ca şi în precedentele, există mai multe planuri ale documentarului, iar cel al carierei ajunge în perioada titlurilor de campion 2 şi 3.
Se prefigurează totodată şi ce se întâmplă în episoadele următoare, retragerea din activitate pentru o perioadă. Este abordată problema gestionării statutului de superstar, inclusiv Barack Obama îşi prezintă viziunea asupra acestui aspect. În vestiarul „taurilor” descindeau vedete precum Jerry Seinfeld, un alt star, din cinema, al cărui sitcom făcea furori la acea vreme. Unuia ca Jordan, aflat în atenţia şi în admiraţia întregii planete nu i se găseau uşor motive de reproş sau de capete de acuzare. Neimplicarea în politică de partea democraţilor care propuneau un candidat afro-american pentru Senat, ori hobby-ul legat de pariuri erau speculate de presă, iar cartea, menită să strice atmosfera din cadrul echipei, a făcut ceva valuri. Nu era uşor să zdruncini un colos ca Jordan, mai ales că îşi lua mereu revanşa pe teren, acolo unde nu-l putea contesta nimeni. Nu se punea problema ca pariurile să fi fost un viciu pentru Jordan. „At the end of the day”, rămâneau numai nişte rămăşaguri provenite din dorinţa sa permanentă de a câştiga, ori pur şi simplu ocazii de relaxare, de a refula după presiunea pe care chiar şi „Majestatea sa aeriană” trebuia să o simtă la un anumit punct.
A fost însoţit de la debut şi până la retragere de dorinţa de a fi cel mai bun şi o demonstra cu fiecare prilej. În carieră i se disting două etape: partea de început, când individual îşi dovedeşte incredibilul talent, iar coechipierii sunt meniţi numai să-i ofere mingea; apoi, etapa a doua, cea în care câştigă şi trofee, „etapa Phil Jackson”, antrenorul cu alături de care avea să iasă din scenă în 1998. Antrenorul care l-a făcut să înţeleagă că, pentru a deveni campion, trebuie să creeze o echipă în jurul său şi nu ca el să fie, de fapt, echipa.
De parcă nu-i sunt suficiente valoarea şi ambiţia, Jordan se motivează din orice gest sau declaraţie care nu-i hrăneşte orgoliul pe deplin, din orice murmur care nu-i recunoaşte supremaţia, din orice articol care sugerează că există oriunde în lume un challenger. Clyde Drexler, şi „Sir” Charles Barkley cad pradă dominaţiei Jordan-Bulls în finalele NBA. În prealabil, în ultimul act al conferinţei, „Knicşii” lui Pat Ewing şi Pat Riley sunt anihilaţi, după ce îşi probau deja inelele de campioni, când conduceau seria cu 2-0. Clyde „The Glide” Drexler, selecţionat primul în draftul din 1984, anul în care ajunge în NBA şi puştiul-minune din North Carolina, ales însă abia al treilea, primeşte o corecţie în finală. Jordan ţine să sublinieze nu doar pe tabelă, dar şi în duelurile directe, că-şi elimină rivalul, ca un leu a cărui supremaţie este pusă în pericol. Chiar şi după mai bine de două decenii, Jordan precizează: „Nu spun că nu era Clyde o ameninţare, dar să fie comparat cu mine…Am luat-o personal!” Şi nu voiai, oricine ai fi, să se întâmple asta. „Pe bune, poate fi comparat cu mine?!” se citeşte în ce a făcut MJ atunci. Şi nici acum nu spune altceva!
Relaţia cu Nike. Impresionează cum practic firma de echipament s-a ridicat practic pe umerii lui Jordan, pe supranumele „Air”, devenit brand mondial, dar se remarcă totodată fidelitatea sa, în momentul când pur şi simplu suprimă logo-ul Reebook, de pe echipamentul naţionalei, la ceremonia de încoronare a primului Dream Team, la Barcelona.
Jordan se impune şi în acea pleiadă de stele adusă de SUA la Olimpiada din 1992, chiar dacă în echipă existau monumente precum Magic Johnson sau Larry Bird. Atâtea vedete, şi totuşi o echipă, în care nu şi-a făcut loc controversatul Isiah Thomas. Dream Team-ul a pulverizat tot ce i-a ieşit în cale în Catalunia, incusiv de două ori, ultima dată în finală, Croaţia lui Toni Kukoc, viitorul coechipier de la Bulls al lui MJ. Până să ajungă în Windy City, tânărul Toni din Split, călit în derby-urile Cibona Zagreb – Jugoplastika, dar şi în războaiele dizolvării Iugoslaviei, s-a lovit de o adversitate neverosimilă din partea viitorilor coechipieri, Jordan şi Pippen. A reuşit să le câştige respectul, în a doua confruntare, chiar dacă SUA se impune şi în finală la mai mult de 30 de puncte, iar Pippen îl luase la preţ de matineu pe Toni, numai pentru că acesta fusese lăudat de eternul inamic intern de la Chicago, Jerry Krause.
Dar această parte a documentarului este dedicată regretatului Kobe Bryant, cel pe care Jordan îl recunoaşte practic ca pe urmaş al său, cel pe care îl sfătuieşte şi îl ia alături „ca pe un frate mai mic”, aşa cum avea să-l numească mereu, inclusiv după tragicul accident de anul acesta, în care Kobe şi una dintre fiicele sale şi-au pierdut viaţa.
