Aflat în prelungit turneu electoral prin ţară, în vederea captării bunăvoinţei militanţilor democrat-liberali, spre a-i vota moţiunea cu care candidează la conducerea partidului, la Convenţia Naţională din 14-15 mai a.c., Emil Boc continuă să atribuie anateme bizare, admiţând că e singur împotriva tuturor, resimţind adversitatea presei, mogulilor şi opoziţiei. A poporului nu? Emil Boc nu spune lucruri interesante, în afara faptului că vrea să continue guvernarea după 2012, alături de actualii parteneri, pentru a „moderniza” România. Repetând mecanic acest clişeu, premierul a ajuns să şi creadă ceea ce spune. Îl contrazice, însă, realitatea şi ea arată sumbru: şomaj, inflaţie, împovărare financiară. Şi un nivel de viaţă al populaţiei tot mai deteriorat de la o zi la alta. La un an de la anunţarea măsurilor de austeritate, România continău să se afle în coada clasamentului privind salariile şi pensiile din UE. Şi, în plus, cu o datorie consistentă la FMI. Deşi Guvernul a anunţat că, începând din luna aprilie, s-a ieşit din recesiune, timida creştere economică anunţată este pusă sub semnul întrebării chiar de Eurostat – Institutul de Statistică European – care a sugerat că România ar fi trimis date false despre deficitul bugetar. În absenţa unui diagnostic corect, tratamentul nu a fost cel care ar fi putut aduce însănătoşirea economiei. Poziţionat catastrofal în toate sondajele de opinie, ca şi partidul pe care îl conduce – greu de reformat – fluierat, huiduit, stigmatizat în orice apariţie publică, privit cu neîncredere, Emil Boc nu se gândeşte exact la ceea ce ar trebui: eventuala retragere. El nu poate supravieţui sub o retorică necredibilă, de-a dreptul găunoasă, chiar dacă a abordat un aer mereu competent, de instanţă infailibilă, neînţeleasă şi neiubită aşa cum s-ar cuveni. Tipul acesta de gândire şi comportament aferat se explică prin varii împrejurări. Mai întâi, prin lipsa obişnuinţei de a cântări critic propria activitate guvernamentală. Apoi, prin impresia de a nu fi înţeles încă modul de funcţionare a ceea ce numim democraţie, respectiv principiul controlului permanent exercitat asupra Puterii, prin veghea constantă a opoziţiei, presei şi testul periodic al votului. Discursul lui Emil Boc a devenit, de multă vreme, unul mecanic, deloc credibil, conform căruia populaţia trebuie deprinsă cu ideea că nu ceea ce trăieşte este adevărat, ci ceea ce i se spune şi promite. Fostul consilier prezidenţial Sebastian Lăzăroiu, hârşit în descântatul actualei puteri, opinează, în prima sa ieşire publică după eliberarea din funcţie, că „în acest moment nu sunt optimist privind soarta partidului la alegerile din 2012. Foarte probabil, nu va mai fi aceeaşi alianţă la guvernare”. Partidul Democrat Liberal se află, într-un fel, la răscruce de drumuri, dar nimeni nu poate garanta direcţia bună. La Convenţia Naţională a PDL vor fi desemnate noile structuri de conducere ale partidului. Esenţial este faptul că nu se află în situaţia de a mai spera la câştigarea alegerilor de anul viitor, cum nu le-a câştigat nici pe cele din 2008, după ce şi-a dezamăgit nu doar proprii alegători. Aceasta este, de fapt, realitatea de la care porneşte orice discuţie despre noua faţă a partidului şi multe altele. Revalidarea sau invalidarea actualului preşedinte al PDL este o chestiune de bucătărie internă, dar când el însuşi afirmă, cum a făcut-o la Oradea, că trebuie să lupte împotriva tuturor, şi poate are dreptate, nu-i rămâne la îndemână decât pasul înapoi. Regretat nu va fi, în nici un fel, nici în interiorul partidului, nici în exterior.
