O poveste ca atâtea altele, cu morala ei!

Cazul Iulia Timoşenko a ţinut, pe durata celor 930 de zile de închisoare şi a unei prelungite greve a foamei – la scurte intervale de timp – prima pagină a multor respectabile publicaţii europene şi de peste ocean. O saga europeană, şi nu numai. La 22 februarie 2014, imediat după izgonirea preşedintelui Viktor Ianukovici, pe fondul victoriei Maidanului, a fost eliberată din închisoare, apărând în Piaţa Independenţei din Kiev într-un cărucior cu rotile, inflamând mulţimea. Mulţi lideri europeni, în frunte cu Angela Merkel, interveniseră direct pentru eliberarea ei, fără succes. Ne reamintim că la Euro 2012, Angela Merkel nu a vrut să se deplaseze la Kiev, pentru a nu da ochii cu Viktor Ianukovici. Iulia Timoşenko a candidat la alegerile prezidenţiale din 2014, împotriva lui Petro Poroşenko, dar s-a văzut învinsă. Cum eliminată din primul tur cu numai 13,1% din voturi, a fost şi de dată recentă, deşi a revendicat… locul 2. Lidera partidului Batikivscina are o istorie complexă, pe fondul comerţului cu gaze, contractelor prelungite cu Rusia, plonjării în situaţii dintre cele mai tulburi. În 2004 fiind considerată un actor al “revoluţiei portocalii”, a fost numită premier de Viktor Iuşcenko, dar numai după câteva luni alianţa politică s-a năruit. Cu părul vopsit blond şi împletit într-o cunună “fosta eroină a revoluţiei portocalii”, Ioada d’Arc a Ucrainei, va reveni ca premier pentru a doua oară, în perioada 2007-2010, când sulfuroasa prinţesă a gazului, în urma pierderii alegerilor prezidenţiale în faţa lui Viktor Ianukovici va fi arestată şi condamnată la 7 ani de închisoare pentru abuz în serviciu, delapidare, suspectată fiind şi de asasinarea deputatului Evghen Cecerban pe aeroportul din Doneţk, în 1996. Şi astfel se intra într-un război de propagandă, în care Iulia Timoşenko este privită de unii ca „un înger al Ucrainei”, de alţii ca „un oligarh criminal”. „Der Spiegel” a etichetat-o ca fiind obsedată de bani şi putere. În Panama Papers, Bastian Obermayer şi Frederick Obermaier, doi ziarişti de investigaţii, care lucrează pentru cotidianul german „Suddeutsche Zeitung” fac o descriere detaliată a afacerilor Iuliei Timoşenko, cea care la sfârşitul anului 1996 contrala deja o mare parte a economiei ucrainiene, în timp ce deţinea conducerea companiei „Sistemul energetic unit al Ucrainei”. În perioada 1996-1997, compania condusă de Iulia Timoşenko devenise principalul distribuitor de gaze ruseşti în Ucraina. Are afaceri cu un anume Pavel Lazarenko, liderul partidului Hromada (Comunitatea), în 2004 acesta căutând azil în SUA, unde este găsit vinovat pentru evaziune fiscală şi înşelăciune, pus sub arest la domiciliu, în 2006 fiind condamnat la 9 ani de închisoare. În calitate de „complice, nepusă sub acuzaţie”, investigatorii americani o numesc pe Iulia Timoşenko. Despre posibilitatea participării ei la afaceri murdare se spune câte ceva într-un alt proces care se va desfăşura începând cu 2011 în SUA, şi în acelaşi timp despre rolul companiei Bassington Limited, în care ar fi fost implicată direct. Surprinsă în două ipoteze – îngerul sau demonul Ucrainei -, Iulia Timoşenko va seduce o vreme Occidentul, declarându-se pro-europeană, dar cu o doză de populism ce contrastau cu unele recomandari făcute de UE sau FMI. A avut ca slogan de campanie „Noul curs al Ucrainei”, anunţând un plan de pace pentru Estul Ucrainei, prin denunţarea acordului Minsk II, considerat ca irelevant. Deznodământul l-am descris. Cum a putut Iulia Timoşenko să seducă Occidentul multă vreme, rămâne o enigmă. Cum a putut Occidentul să cultive, prelungit, o asemenea persoană sulfuroasă, rămâne de asemenea o enigmă. Lăsată din braţe, din motive de acum îndreptăţite, Iulia Timoşenko a înţeles… capătul de drum politic. Povestea ei, ca atâtea altele, are o morală la care ar trebui reflectat, şi prin părţile locului. Şi înţeles, odată pentru totdeauna, că şi occidentalii greşesc, şi uneori impardonabil, făcând hazardate, dar lucrative, investiţii de încredere.