La prima vedere, această alianţă poate părea surprinzătoare şi chiar confuză. Pe de o parte Israelul, putere economică şi militară în Orientul Mijlociu, şi, pe de altă parte, Azerbaidjanul, stat post-sovietic, majoritate musulmană (70% şiiţi), bogat în hidrocarburi, dar fără o reală aură geopolitică. Dificil de imaginat orice apropiere între cele două naţiuni, în care totul se opune, în afara unei convergenţe de interese, dacă nu cumva circumstanţele o cer. În ultimele luni, cele două state, angajate într-un delicat pas în doi după aprilie 1992 (căderea URSS), au continuat să-şi consolideze uniunea lor. Această apropiere a relaţiilor bilaterale n-a fost legată de ambiţiile exacerbate ale Iranului într-un context regional în plină transformare. Confruntat cu presiuni occidentale din cauza programului său nuclear controversat şi destabilizat de revoluţiile arabe sunite, Teheranul aspiră, mai presus de toate, la asamblarea lumiii şiite. Ori Azerbaidjanul s-a împotrivit acestei perspective. Şi, în pofida relaţiilor culturale strânse, comunitatea azeră din Iran, la care aparţine şi ghidul suprem, Ali Khamenei – reprezentând între 14 şi 17 milioane de persoane (20% din populaţia ţării) – năzuieşte, în termeni de fantezie, încă din 1990, la un „mare Azerbaidjan” unificat. Mica republică de la Marea Caspică n-a ezitat să încheie, la sfârşitul lunii februarie, un contract pentru achiziţionarea de armament de 1,6 miliarde dolari (1,2 miliarde euro), cu Israelul, duşmanul molahilor. Acest acord prevede livrarea de drone sofisticate, sisteme de apărare antirachetă. Dacă Azerbaidjanul a susţinut fără echivoc că obiectivul său este „eliberarea teritoriului Nagorno Karabach”, locuit de armeni dar situat în Azerbaidjan, ocupat de forţele armene după conflictul din 1988-1994. „Azerbaidjanul dispune de lichidităţi importante şi are o obsesie permanentă: recuperarea Nagorno Karabach”, afirmă istoricul Charles Urjewicz, profesor la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţie Occidentală. Republica islamică a acuzat deschis Baku că a permis unor ucigaşi israelieni să elimine câţiva oameni de ştiinţă. O acuzaţie calificată de puterea Azerbaidjanului drept calomnioasă. Apoi, arestarea, la mijlocul lunii trecute, a 22 de agenţi iranieni, pentru comiterea de acte teroriste împotriva ambasadelor americană, israeliană şi altor ţări occidentale, n-a contribuit la dezamorsarea tensiunii. Se poate spune că după venirea la putere a lui Ilham Allyev, în octombrie 2003, campania de intimidare a Iranului a fost amplificată. Având în vedere exportul de revoluţie islamică, Azerbaidjanul a apelat la Israel. Din punct de vedere economic, Israelul este al doilea consumator de petrol al Azerbaidjanului: 20% din consumul de aur negru provine din Baku. Există, de asemenea, o dimensiune militară semnificativă. Prin deteriorarea relaţiilor Tel Aviv-ului cu Ankara, apropierea de Baku a devenit obiectiv strategic. Sunt mai multe elemente care concură la alianţa de care vorbeam. Deşi, aflat în vizită la Teheran, ministrul Apărării din Azerbaidjan, Safar Abiev, a declarat: „Nu vom permite nimănui să utilizeze teritoriul nostru şi spaţiul nostru aerian contra Republicii Islamice Iran, din moment ce această ţară este considerată prieten şi frate”. Relaţia dintre Israel şi Azerbaidjan nu este mai puţin imperfectă, fiindcă în 20 de ani cele două ţări nu au semnat nici un tratat formal. O dovadă că dincolo de unele contorsiuni diplomatice, regimul autoritar al lui Ilham Aliev nu este pregătit pentru a trece Rubiconul vizavi de partenerii musulmani ai organizaţiei Conferinţei islamice, în particular Iranul.
