UE: Prognoze pentru anul viitor

În ultima sa carte, „Preţul inegalităţii” (Ed. Publica, 2013), laureatul premiului Nobel pentru Economie, Joseph E. Stiglitz, spune aşa undeva la pagina 360: „Criza Europei nu este un accident, dar nu este cauzată nici de datorii şi deficite excesive pe termen lung, nici de statul «asistenţial». Criza este cauzată de austeritatea excesivă – reduceri drastice ale cheltuielilor statului, care au condus în mod previzibil la recesiunea din 2012 – şi de un aranjament momentan viciat, cel al monedei unice (…). Dacă toate ţările europene ar fi zguduite de aceleaşi şocuri, atunci o singură ajustare a cursului de schimb şi a ratei dobânzii ar fi eficace pentru toate. Dar economii europene diferite sunt zguduite de şocuri diferite (…) Ţările UE n-au putut cădea de acord decât să strângă şi mai tare cureaua, ceea ce a scufundat Europa într-o recesiune cu două puncte de minim (…) Am văzut deja că majorările echilibrate de impozite şi cheltuieli publice stimulează economia”. Şi Joseph E. Stiglitz mai adaugă că, dimpotrivă, reducerile echilibrate de cheltuieli şi impozite vor duce la o contracţie în economie. Tăierea vitejească a cheltuielilor, deşi poate inutilă, în tentativa reducerii deficitului, va conduce la o contracţie mai mare. Să-l lăsăm puţin pe Stiglitz. Fiindcă principalii responsabili ai instituţiilor europene vor fi schimbaţi anul viitor, când sunt programate alegeri europarlamentare. Este o oportunitate pentru desemnarea unor personalităţi puternice, apte să restituie încrederea în proiectul european. Se vehiculează deja nume. De pildă, preşedintele Parlamentului European, Martin Schultz, şi-a anunţat intenţia de a deveni succesorul lui Jose Manuel Barroso, la Comisia Europeană, braţul executiv al UE. Viziunea social-democratului german Martin Schultz s-ar calchia poate pe tezele lui Joseph E. Stiglitz. Un tandem „ideal”, sugerat de „Financial Times” ar fi Merkel-Lagarde, simbolizând parteneriatul franco-german, fără de care UE e o raţă fără cap. Avându-se în vedere mecanismele de încredinţare a poziţiilor cheie în UE, este greu de presupus că va fi acceptată o asemenea formulă. Adică succesoarea lui Jose Manuel Barroso să devină Christine Lagarde, fost ministru de Finanţe al Franţei, actualmente director executiv al FMI, iar Angela Merkel să vină pe locul lui Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, care reuneşte şefii de guverne din UE. Cancelarul Angela Merkel nu şi-a manifestat până acum o asemenea opţiune. Herman Van Rompuy, belgian, creştin-democrat şi filosof, ştie ce vorbeşte când afirmă că preşedintele Comisiei Europene trebuie să fie „un căutător de soluţii, un mediator, un liant”. O altă persoană recunoscută pe plan internaţional, luată în considerare, este Tony Blair, fostul premier britanic. Vehiculate sunt, însă, şi numele italienilor Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene, Mario Monti, fostul premier şi comisar european, sau Franco Frattini, fost ministru al Afacerilor Externe, dar şi fost comisar european. Acesta din urmă fiind considerat o soluţie viabilă pentru înlocuirea danezului Anders Fogh Rasmussen, în funcţia de secretar general NATO. Dacă liderii naţionali vor influenţa procesul de alegere a succesorului lui Herman Von Rompuy, nu mai puţin dificilă va fi desemnarea Înaltului reprezentant pentru politică externă al UE, post deţinut din 2009 de baroneasa Catherine Ashton. Conform tratatului de guvernare al UE, nominalizarea necesită aprobarea Parlamentului European. Care va avea configuraţia dată de alegerile de anul viitor, din luna mai. Potrivit mecanismelor bine rodate, la nivelul UE, conducerea politicii externe va reveni unei personalităţi recomandate de partidul care va veni pe poziţia a doua sau a treia. În săptămânile sau lunile următoare, marile partide transnaţionale – centru-dreapta, centru-stânga, liberalii şi Verzii – vor anunţa proprii candidaţi la preşedinţia Comisiei Europene. Pentru ca apoi, în spatele scenei politice, să urmeze negocierile prelungite privind încredinţarea posturilor cheie. Şi poate că liderii europeni preferă, aşa cum spune o veche bandă de desene animate americană, un „ciudat mod de a rula o cale ferată”.