Cărturar şi cercetător, dascăl de aleasă vocaţie pedagogică, desfăşurând o intensă activitate ştiinţifică dedicată învăţământului, formării tinerei generaţii, cunoaşterii valorilor culturale oltene, profesorul emerit Nicolae A. Andrei îşi pune semnătura pe încă o carte-document: „Biografii înlăcrimate. Destine tragice…”, apărută la Editura „Alma” din Craiova. Cele două volume (fiecare de aproximativ 470 de pagini, însoţite de o bibliografie generală impresionant de consistentă) reunesc între coperte un însemnat număr de biografii, 88, ale unor oameni reprezentativi – personalităţi de seamă ale istoriei, vieţii politice, ştiinţei, artei şi culturii noastre – care au avut parte de un sfârşit trist.
Eroi, după cum îi numeşte reputatul profesor pe Ion Antonescu, Constantin Argetoianu, Doina Badea, Nicolae Bălcescu, Constantin Brâncoveanu, A.I. Cuza, C.D. Fortunescu, Radu Gyr, Ştefan Luchian, Alexandru Piru, Ion D. Sîrbu, Lazăr Şăineanu, Aurel Vlaicu şi mulţi alţii, nu puţini dintre cei evocaţi fiind „fii ai mândrei Oltenii”. «Cei mai mulţi din eroii aceştia s-au stins – desconsiderându-şi călăii, sfidând moartea – cu zâmbetul pe buze. Au avut forţa morală de a îndura loviturile primite, de a suferi în taină şi de a sfârşi demn, de a muri frumos…», notează autorul.
Cartea distinsului profesor emerit craiovean Nicolae A. Andrei nu numai că se alătură unor importante studii cu profil literar, istoric şi metodico-pedagogic, acoperind o largă arie socială, culturală şi educaţională, care îi poartă semnătura, ci îi însoţesc şi venerabila aniversare a 87 de ani. O viaţă care, cum bine se ştie, se confundă, până la un punct, cu existenţa şcolii craiovene, cu cea a actualului Colegiu Naţional „Carol I”, în special, căruia i-a dedicat ample şi bine documentate studii. La mulţi şi binecuvântaţi ani, domnule profesor!
„Am aflat, cu foarte mulţi ani în urmă, că biografiile oamenilor de seamă sunt, de regulă, pline de învăţăminte”
Povestea apariţiei lucrării „Biografii înlăcrimate. Destine tragice…” este istorisită de autor într-un emoţionant „Gând către cititori” ce precede suita celor 88 de documentate texte: «Am aflat, cu foarte mulţi ani în urmă – eram, atunci, îmi amintesc, elev al Şcolii Normale de învăţători „Ştefan Velovan” din Craiova – că „biografiile” oamenilor de seamă, care – prin realizări de o deosebită valoare, într-un domeniu sau altul, la nivelul ţării lor sau chiar al umanităţii – sunt, de regulă, pline de învăţăminte. Şi, de aceea, în multe privinţe, pilduitoare. Pentru tânăra generaţie, în primul rând. A spus-o, între alţii, foarte clar şi foarte convingător, cu peste un secol în urmă, unul din scriitorii noştri pe nedrept uitat azi, Alexandru Vlahuţă, care – vorbind în numele experienţei sale de viaţă – dădea asigurări că „nimic” nu poate fi mai „folositor” tinerilor decât cunoaşterea biografiei oamenilor mari ai propriului popor (şi ai umanităţii, în general), personalităţi a căror viaţă (şi operă) a fost pusă, în întregime, fără rezerve, în slujba slujirii – la nevoie, cu preţul vieţii – a intereselor fundamentale ale propriului popor. Este vorba, în general, de oameni care, prin moarte, şi-au câştigat dreptul de a ocupa un loc – un loc de frunte, un loc de onoare, un loc în veci nepieritor – în conştiinţa semenilor lor, în Istorie, în Amintire…
Aşa se explică – ţin să precizez – faptul că, în mintea mea, a încolţit, foarte de timpuriu, gândul de a descoperi şi aduna, laolaltă, între copertele aceleiaşi Cărţi de învăţătură, un cât mai însemnat număr de biografii ale unor asemenea oameni reprezentativi – personalităţi de seamă ale istoriei, vieţii politice, ştiinţei, artei şi culturii noastre, care au avut parte de un sfârşit trist. Care ni se înfăţişează a fi fost purtătorii unui destin tragic. Udat cu lacrimi. Adesea, însângerat. Destin – în acelaşi timp şi în multe privinţe – eroic. Şi de-a dreptul exemplar».
În anul 1999 acest gând s-a materializat. Prof. Nicolae A. Andrei a strâns laolaltă, într-un volum de 300 de pagini, un număr de 44 de asemenea biografii ale unor personalităţi de seamă ale istoriei şi culturii naţionale care au avut parte de un sfârşit trist. „Din cale-afară de trist. Şi care au trăit şi au muncit aflându-se (mai ales în anii din urmă ai vieţii lor) sub zodia nefericită a unui destin deloc prietenos. Marcat puternic de singurătate. De lipsă de speranţă. De cumplite suferinţe pe plan fizic, psihic şi, cel mai adesea, moral. Şi, în unele (deloc puţine) cazuri, de comploturi, scrisori false, acuze nedrepte, uneltiri, viclenie, cu un cuvânt de… trădare”, notează prof. Nicolae A. Andrei.
De la conducători de ţară şi de oşti, condamnaţi la ani mulţi şi grei de temniţă la distinşi oameni de ştiinţă, cultură şi artă
Volumul, intitulat „Biografii triste”, a apărut în 1999, sub egida Editurii craiovene „Alma”. De atunci însă prof. Nicolae A. Andrei a primit, după cum mărturiseşte, câteva zeci de scrisori din întreaga ţară, prin care i se solicita să reediteze cartea. «Am luat hotărârea să reiau tema tratată şi s-o lărgesc, completând-o cu noi date privitoare la cei „44 eroi ai primului volum”, şi s-o amplific, aducând în paginile noului volum alte personalităţi», spune autorul.
„Eroii” sunt definiţi oameni de diferite ranguri, vârste, îndeletniciri, apartenenţă social-politică etc.: «Sunt, mai întâi, conducători de ţară şi de oşti, voievozi care au plătit cu ani grei de temniţă, cu viaţa (cu capul, în sens propriu), „îndrăzneala” de a se opune ideii de a se „lepăda” de credinţa ortodoxă străbună şi de a se fi împotrivit celor care, de-a lungul timpului, au „poftit” pământul şi bogăţiile ţării noastre. (…) Acestora li se adaugă o seamă de personalităţi care, pentru crezul lor politic şi curajul de a-l fi afirmat public, au fost – de către regimul totalitar comunist, la comanda ocupantului sovietic – condamnaţi la ani mulţi şi grei de temniţă şi din rândul cărora (conducători superiori ai armatei române, înalţi demnitari ai perioadei interbelice şi ai guvernării mareşalului Ion Antonescu, conducători şi membri de frunte ai partidelor istorice, scriitori şi conducători de gazete etc.), mulţi, foarte mulţi, câteva mii – urmare a regimului de exterminare la care au fost supuşi – au pierit în închisorile morţii. (…) Li se adaugă alte medalioane consacrate unor mari personalităţi ale istoriei naţionale, unor eroi ai Războiului pentru Independenţa României din 1877-1878 şi din Primul Război Mondial; unor distinşi oameni de ştiinţă, cultură şi artă (membri ai Academiei Române, inventatori, muzicieni, pictori etc.). Cu merite însemnate în istoria şi cultura naţională (şi nu în puţine cazuri şi universală)».
***
Tuturor acestora le este dedicată lucrarea „Biografii înlăcrimate. Destine tragice…”. Iar nu puţini dintre cei evocaţi sunt „fii al mândrei Oltenii şi ocupă un loc bine fixat în istoria acestui ţinut minunat, străjuit de Dunăre, Olt şi cununa Carpaţilor meridionali”. „Cei mai mulţi din eroii aceştia s-au stins – desconsiderându-şi călăii, sfidând moartea – cu zâmbetul pe buze. Au avut forţa morală de a îndura loviturile primite, de a suferi în taină şi de a sfârşi demn, de a muri frumos…”, încheie prof. Nicolae A. Andrei.
În cuprins:
- Constantin Argetoianu (1928-1950) – omul politic, diplomatul, „cel mai de seamă memorialist al vieţii româneşti interbelice” (Stelian Neagoe). Bătrân şi bolnav, este întemniţat şi moare, la Sighet (nu la Breasta, lângă Craiova, unde îşi aveau părinţii moşia, cum ar fi dorit), la 6 februarie 1955.
- Doina Badea (1940-1977) – „Apariţie şi dispariţie tulburătoare”, care „a ars pe cerul muzicii româneşti întocmai ca o stea, a cărei strălucire ne urmăreşte încă” (Aurel Storin).
- Zoia Ceauşescu (1949-2006) – Destinul unui copil obligat să „plătească” pretinse greşeli ale părinţilor săi.
- Doamna Elena Cuza (1825-1909) – „Sfântă prin înfrângerea durerilor omeneşti; sfântă prin dragostea ei către săraci şi nevoiaşi; sfântă prin viaţa de pustnic pe care a dus-o” (A.D. Xenopol).
- Grigore Gabrielescu (1859-1915) – Unul din cei mai mari tenori de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Omul căruia soarta i-a fost, de la o vreme, împotrivă. Suflet chinuit. Sfârşit dureros şi trist…
- Nicolae Labiş (1935-1956) – Poetul de la a cărui moarte s-a scurs peste o jumătate de secol. Ce a fost atunci? Accident? Asasinat? Sinucidere?
- Ilie Marineanu (1918-1998) – Profesorul-pictor căruia i-au fost ucenici numeroşi artişti cu nume de rezonanţă în plastica românească. Arestat şi întemniţat (sub acuzaţia de „crimă de uneltire împotriva ordinei sociale”), a avut un sfârşit trist, marcat de suferinţele îndurate.
- Alexandru Piru (1917-1993) – Un critic literar de temut, un exemplar cărturar. Îndepărtat din învăţământ pentru îndrăzneala de a o fi criticat pe… Ana Pauker.
- Ciprian Porumbescu (1853-1883) – Ilustru înaintaş al muzicii româneşti; „o stea care nu se va stinge…” (G. Sbârcea). Muzicianul căruia ursitoarele i-au hărăzit o viaţă zbuciumată. O viaţă măcinată de boală…
- I.D. Sîrbu (1919-1989) – O mare personalitate; o viaţă „saturată de suferinţă”; un destin „cu totul ieşit din comun”, unul din „cele mai dramatice pe care le cunoaşte literatura română”.
- Mihail Sebastian (1907-1945) – Încă un caz în care planează suspiciunea de atentat… Moare, în mai 1945, la numai 38 de ani, strivit, în plină stradă, de un camion sovietic…
- Eugen Taru (1913-1991) – Unul din cei mai avizaţi şi mai valoroşi caricaturişti şi ilustratori de carte românească şi străină… Un mare artist, cu un sfârşit tragic. Unic în felul său. Şi acoperit de mister…
- Gheorghe Tătărăscu (1886-1957) – Omul politic care „a acoperit” (cu ideile, frământările şi faptele sale) mai bine de două decenii din istoria României. Şi a fost răsplătit cu ani grei de temniţă.
***
Prof. Nicolae A. Andrei s-a născut la 28 august 1924, în satul Livezile din comuna doljeană Podari, în familia unor muncitori ceferişti, frate fiindu-i viitorul ministru de Externe Ştefan Andrei. Este absolvent al Şcolii Normale „Ştefan Velovan” din Craiova şi, în continuare, al Facultăţii de Română-Istorie a Universităţii din Bucureşti.
Şi-a început cariera didactică în 1960, în comuna natală, activând după aceea, timp de peste un deceniu, în aparatul de îndrumare şi control al învăţământului preuniversitar din judeţul Dolj şi fosta regiune Oltenia. A condus, în calitate de director, vreme de peste un sfert de secol – din 1961 până în 1987 – şi cu excelente rezultate Liceul „Nicolae Bălcescu” (din septembrie 1998 Colegiul Naţional „Carol I”) din Craiova. De altfel, din 1992 este preşedinte al Fundaţiei acestei prestigioase instituţii de învăţământ.
Este unul dintre fondatori şi vicepreşedinte al Societăţii Prietenii Ştiinţei „Gheorghe Ţiţeica”, al Fundaţiei Culturale „Scrisul Românesc” şi al Filialei din Craiova a Fundaţiei Internaţionale „Jean Negulescu” şi, totodată, este membru al Societăţii Scriitorilor Olteni. Este veteran de război, din 1999 – Cetăţean de Onoare al municipiului Craiova; i s-a acordat titlul de Profesor Emerit şi a fost decorat, între altele, cu Ordinul Muncii clasa a III-a, Steaua Republicii clasa a III-a, Meritul Cultural clasa a III-a. Încă din anii ’60 şi până în prezent a elaborat şi publicat, singur sau în colaborare cu alţi profesori, numeroase lucrări.
