Replica asta, devenită destul de populară, s-ar datora lui Tudor Arghezi şi ar fi adresat-o, după unii, unui preot, după alţii lui Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor în vremea respectivă şi din surse incerte, chiar lui Gheorghiu Dej, la o întâlnire după penitenţa cunoscută, la care fusese supus poetul, o bună perioadă de timp. Cert este că replica menţionată a dăiniuit şi nu istoricul ei interesează. A existat un moment în timpul ultimei dezbateri a candidaţilor, pentru primul tur al alegerilor prezidenţiale, în organizarea Antenei 3 CNN, peste care s-a trecut cu nepăsare, considerat fiind pesemne ca irelevant. Şi nu cred că era deloc aşa fiindcă, trebuie să admitem, ascundea în subsidiar o probă de cultură, chiar solidă, din partea unuia dintre candidaţi. Şi asta în anii de mâzgă culturală în care trăim. Ea aparţinea unui om întreg, acum candidat la alegerile prezidenţiale. La un moment dat, Daniel Funeriu, fost banal ministru al Educaţiei şi consilier al ex-preşedintelui Traian Băsescu (un preşedinte iluminat de arţaguri şi groase suburbanităţi) ca bonus pentru pledoaria sa năucitoare cu „pixelul albastru”, după ce şi-a lăudat singur nenumăratele împliniri, din măreţul mandat ministerial, şi-a luat „inima-n dinţi”, cum se spune, şi l-a interpelat, fiindcă avea dreptul, pe Crin Antonescu, cam în termenii următori: „În 2012 într-o săptămână s-au întâmplat nişte lucruri. Ce aţi simţit pentru că eu am apărat lovitura de stat?”. Sigur pe sine, cu sânge rece, surprins de insolenţa provocării, Crin Antonescu s-a arătat nelămurit: „În ce ţară?”. În acel moment „performantul” ex-ministru Funeriu, în propria evaluare, a început fraza următoare cam aşa „în ţara în care”. Lui Crin Antonescu i s-a dat pară tonul ca la o repetiţie îndelung exersată şi a recitat câteva versuri din poemul unui trubadur modern, Ion Minulescu, intitulat „Odeleta”. „Din ţara’n care dorm de veacuri, vestiţii faraoni / Din ţara în care sfincşii stau de vorbă cu Nilul sfânt şi cu Sahara / Din ţara în care palmierii / Vestesc arabilor furtuna / Şi caravanelor pierdute, ce nu se mai întorc nici una”. Sedusă, rafinata Elena Lasconi, într-un deux-pieces alb (semn al inocenţei ca victimă politică), a exclamat duios: „Frumos. Unii sunt profesori de istorie cu talent spre poezie, alţii fac istorie”. „Nu e istorie doamnă, sunt versuri din… Minulescu”, a venit, fără să mai ofteze, răspunsul lui Crin Antonescu, sofisticat fără ostentaţie, intelectual umanist autentic. Cultura e, conform unuia dintre înţelesurile de dicţionar, nivelul ridicat de dezvoltare intelectuală, la care ajunge cineva. Dar în România, modelele nu se urmează, ci se parazitează şi se prohodesc. Nimeni nu e ispitit, de pildă, să imite verticalitatea lui Nicolae Steinhardt, dar îl cităm eventual la simpozioane. Să revenim la Funeriu, care resemnat s-a repliat tiptil în tăcere. Mi-am reamintit însă de un text ridicol al său, postat pe Facebook, în ianuarie 2020, la adresa lui… Tudor Gheorghe, pentru unul din spectacolele acestuia „Degeaba”. Textul începea aşa: „Băi Tudor Gheorghe” (virgula după interjecţia „băi” o uitase în pantaloni) „să-i dai cu zdranga zdranga la mandolină”, a treia propoziţie din text, nu prevedea cratima, între zdranga şi zdranga, deşi era o interjecţie compusă. Şi continua insolent şi agramat: „Băi talent”. Ministrul netalentat omitea din nou virgula şi tot aşa mai departe pe ogorul plin de buruieni campestre „neierbicidate” al lui Funeriu, puteam citi: „Băi nenicule”(…). „Mizerabile rapsod” şi două puncte aiurea fiindcă după rapsod ar fi urmat o virgulă sau semnul exclamării, pentru că substantivul era în vocativ şi avea un adjectiv antepus. Nu mai continui din scârbă. A vorbi şi a scrie gramatical înseamnă a avea puncte cardinale. Gramatica e lumina limbii române. Fără ea, cuvintele ar fi cu ochii arşi de uitare şi şi-ar pierde potecile, ne încredinţa undeva Fănuş Neagu. România e ţara analfabeţilor funcţional, dar un fost ministru al Educaţiei, cu morgă, ar avea toate şansele să pice cu brio la Evaluarea Naţională. Ce ţară e asta, ar fi exclamat disperat, Constantin Noica, greu de suspectat de anemia sentimentului patriotic, contrariat până la deznădejte, într-o împrejurare, după care a izbucnit în plâns. Ne-ar prinde bine să ne regăsim în tonul acelei disperări, cu lacrimile subsecvente, când vedem cum se numără… voturile decisive, de la diaspora, semn că „una vorbim, şi alta fumăm”.
