Invitatul lui Emil Hurezeanu la Realitatea TV, marţi seară, a fost premierul Mihai Răzvan Ungureanu, mângâiat în preambul de un portret seducător, inspirat şi din calităţile pe care le văzuse, în 1998, Andrei Pleşu, când îl adusese secretar de stat la Ministerul de Externe. Şi spunea, între altele, Andrei Pleşu: „Evident, nu orice învăţat e pregătit să preia funcţii importante în ierarhiile puterii, dar e foarte bine când oamenii de stat sunt şi cultivaţi. Ambianţa românească nu crede, însă, în bibliotecă”. Premierul s-a amuzat discret, însă n-a fost în toane bune, deşi s-a străduit, fiindcă avea, înainte de toate, o decontare cu Victor Ponta, liderul PSD, la o declaraţie a acestuia de duminică. „Vreau să mă ţină minte în seara asta” a spus el ameninţător, reamintindu-ne de sfatul scriitorului columbian Garcia Marquez, la Cartagena, dat doamnei Madeleine Albright, pe vremea când deţinea funcţia de secretar de stat: „Când îţi vei scrie memoriile, ţine minte: să nu fii furioasă”. E adevărat, Mihai Răzvan Ungureanu a „prins-o”, ca şef al diplomaţiei de la Bucureşti, pe succesoarea lui Madelaine Albright, Condoleeza Rice. Argumentaţia premierului a fost, mai de grabă, o arguţie obositoare, într-o tonalitate ironică: „E o chestie comunistă să spui nu ne vindem ţara”. Ceea ce ne-a îndemnat să schimbăm canalul. Nu credeam că MRU a abjurat după tinereţea sa revoluţionară, deşi e de bon-ton să fii de stânga la tinereţe şi de dreapta la maturitate, însă incriminările lui Victor Ponta aveau alt conţinut: Cupru Min, Chevron, Transelectrica, Transgaz, Romgaz şi aşa mai departe. Cât priveşte abordarea neoliberală, surprinzător de avântată, aceasta n-a fost şi convingătoare. Ceea ce poate fi justificat. Acroşarea unor măsuri economice nu presupune, automat, şi înţelegerea deplină a intimităţii lor. Apoi, nimeni nu-l bănuieşte pe MRU, ca virtuozitate intelectuală, de o imaginaţie teoretică infailibilă şi poate nici el nu este dispus să se identifice cu un asemenea rol. Revenim la afirmaţia-cheie: e o chestie comunistă să spui „nu ne vindem ţara”. Evident, fiindcă o dăm gratis. Nu există decât privatizări şi atât. Recital tehnico-auster. Dar să ne referim, în context, spre comparaţie, la câteva măsuri ale neoliberalului Nicolas Sarkozy, candidatul UMP la alegerile prezidenţiale din Franţa, luate în 2008 şi 2009, când a salutat fuziunea grupurilor franceze Caisse d’Epargne şi Banque Populaire, furnizând noi ajutoare, în valoare de 10,5 miliarde de euro, pentru principalele şase bănci franceze (Credit Agricole, BNP-Paribas, Societe General, Credit Mutuel, Caisse d’Epargne şi Banque Populaire). Planul de salvare a sistemului bancar francez propus de preşedintele Sarkozy şi guvern, prin rectificarea legii finanţelor pe 2008, a presupus o infuzie de 360 de miliarde de euro. Tot autorităţile franceze au adoptat atunci un plan de 22 de miliarde de euro, pentru restricţionarea accesului la credite a IMM-urilor. Iar pentru a evita creşterea stocurilor, în timp ce vânzările scădeau şi numeroase grupuri industriale îşi reduceau activitatea şi o parte din capacităţile de producţie, Sarkozy a dispus crearea unui fond suveran de 20 de miliarde de euro, care avea ca obiectiv apărarea industriei naţionale. Nu mai continuăm cu exemplele. Emil Hurezeanu a început într-o manieră eclatantă emisiunea, spre a o încheia în coadă de peşte. Poate s-a şi jenat, la un moment dat, de amatorismul premierului. „Înapoi la şcoală, să nu mai facem greşeli”, a sunat îndemnul acestuia din urmă, aluzie la Victor Ponta sau, poate, Dan Şova, că nu s-a înţeles prea bine. Cam didactică recomandarea. Fiindcă teoria fără practică uneori nu face doi bani, şi asta vine de la alţi înţelepţi. Şi poate că Andrei Pleşu chiar avea dreptate, fără să bănuiască, când opina că nu orice învăţat e pregătit să preia funcţii importante în ierarhiile puterii. Ceea ce nu trebuie demonstrat.
