De ce are dreptate Bianca Predescu

Consilierul local municipal Bianca Predescu, cadru universitar la Facultatea de Drept din Craiova, persoană elevată, din bună familie, a avut în ultima şedinţă o sugestie de luat în seamă: studierea, ca materie opţională, a istoriei localităţii, respectiv a judeţului, în fiecare unitate şcolară din Dolj. Un punct de vedere corect, raţional, util şi deplin circumscris procesului de cunoaştere. S-ar putea zâmbi maliţios, deşi o testare dată la anii terminali ai liceelor doljene, cu vecinii judeţului sau localităţile sale extreme, cursurile interioare de apă, la care am mai adăuga câteva personalităţi culturale şi chiar politice, fie şi alte generalităţi de aceeaşi factură, ar argumenta pe deplin propunerea timidă a consilierului local municipal menţionat. Nu suntem de pe altă lume şi ştim că orice elev de liceu, dacă nu de gimnaziu, poate afla cu ajutorul Internetului ceea ce-l interesează despre această zonă geografică. Fabuloasă pentru unii dintre noi, searbădă economic, de la o vreme, pentru alţii. Parcul „Romanescu”, de pildă, are o istorie a sa. Calea Unirii din Craiova este locul natal al inginerului I. P. Gigurtu, coleg de clasă cu G. Tătărăscu şi Grigoriţă Iunian. La Pleniţa s-a născut Verginică Potârcă, iar la Breasta a văzut lumina zilei Constantin Argetoianu, om politic de seamă, stins din viaţă la Aiud, după ce a putut fi păcălit de comunişti ca nimeni altul. Corăbienii, dacă ne ducem puţin şi în fostul Romanaţi, au dat şi ei un trio politic după 23 august, din altă clasă: Ştefan Voitec, ing. Tudor Ionescu, George Macovescu (preşedinte al Uniunii Scriitorilor între 1978-1982 şi ministru de Externe între 1972-1978), iar Caracalul, vorba lui Petre Pandrea, unde s-a rupt carul cu proşti, i-a dat pe Nicolae Titulescu, Iancu Jianu, actorul Mihalescu, Elvira Popescu şi Elvira Godeanu. Principesa Brâncoveanu, sub numele de contesa de Noailles – o forţă lirică, a trăit, visat şi creat la Paris. Sunt multe de spus, fiindcă, de fapt, detaliile constituie personalitatea distinctă a zonei, o individualizează într-un fel generos faţă de altele din ţară, o evaluare a aportului la cultura naţională fiind greu de făcut. Fireşte că nu-i putem omite pe Tudor Arghezi, din Cărbuneştii de Gorj, pe Constantin Rădulescu-Motru, din Butoieştii Mehedinţiului, practic de peste Jiu, Constantin Brâncuşi, din Hobiţa de Gorj, cu o Şcoală de Arte şi Meserii în Craiova, cu a lui Coloană a infinitului construită din romburi, Pasărea măiastră, aspiraţia spre perfecţiune, ascunsă în colţul albastru al sufletului, şi cobiliţa pe umăr, semn că celula cerebrală olteană este una fină, complexă, capabilă de eforturi şi rafinament. N-o să-l omitem pe vărul Shakespeare, Marin Sorescu, poet remarcabil, critic şi eseist de ţinută, excepţional dramaturg. Şi cred că l-am omis pe Alexandru Macedonski şi nu vrem să facem acelaşi lucru cu menestrelul Tudor Gheorghe. Poate sunt, fireşte, şi trăsături „neconvenabile”, dar Oltenia rămâne nu doar o mare realitate a României, dar şi un potenţial economic veritabil, cu un rezervor de energie spirituală de unde se aprovizionează în mod constant ţara. Oltenia are complexitate şi adâncime şi trebuie citit Petre Pandrea, cu tot ce a scris el, pentru a valida, cel puţin la nivel declarativ, ceea ce enunţase prof. univ. dr. Bianca Predescu. Petre Pandrea ne reaminteşte în „Memoriile mandarinului valah” că am avea 32 de măsele.