Praznicul de la 6 ianuarie, Botezul Domnului sau Epifania, datează din sec. al III-lea şi, ca toate praznicele împărăteşti, a fost întotdeauna sărbătorit cu solemnitate. Atât la români, cât şi la celelalte popoare ortodoxe, se serba cu mare fast, în fiecare an, în special în cetatea de scaun a ţării, unde sfinţirea apei în această zi (agheasma mare) se făcea de către mitropolit, în prezenţa domnitorului şi a întregii curţi, aşa cum se obişnuia odinioară la Curtea împărătească din Bizanţ.
De la întoarcerea din Egipt şi până la botez, Hristos a trăit în cetatea Nazaret, probabil ajutându-l la lucrul său pe bătrânul Iosif, care era tâmplar. Pentru că nici unul dintre evanghelişti nu a copilărit cu Hristos, viaţa Lui din această perioadă nu ne este cunoscută. Doar în evanghelia după Luca se află un episod din vremea când Iisus avea doisprezece ani. În final, Luca ne spune că “Iisus creştea cu înţelepciunea, cu vârsta şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”. Iar când a împlinit 30 de ani, a venit vremea ca Fiul lui Dumnezeu să se arate lui Israel, zice Scriptura. Ioan, cel mai mare dintre prooroci, trăise în Iudeea, iar Iisus în Galileea. În cei treizeci de ani nu se întâlniseră niciodată, dar proorocul ştia că într-o zi El va veni, după cum singur ne spune: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: “Deasupra căruia vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând peste El, Acela este cel ce botează cu Duh Sfânt”.
Tâlcuind întâlnirea lui Ioan cu Hristos la Iordan, Sf. Părinţi spun că toţi ochii se îndreptau mai degrabă spre prooroc decât spre Iisus. Pentru că Domnul îşi ascundea slava sub două acoperăminte: trup şi smerenie. Aşa “a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el”. Hristos îşi făcea drum prin mulţime, înaintând spre Iordan, nebăgat în seamă de nimeni. Din toată mulţimea, singurul care îl cunoştea şi îl aştepta era Ioan Botezătorul. Văzându-L “pe Iisus venind către el a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Şi ajungând lângă Ioan, proorocul îl opreşte: “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?!” Dar Domnul stăruie şi îi zice: “Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.” Iar Ioan înţelegând că aşa este rânduit de Sus, nu se mai împotriveşte, ci se grăbeşte să împlinească porunca Domnului. Şi cerurile s-au deschis binecuvântând lucrarea Înaintemergătorului: “Iar botezându-se Iisus, îndată ce a ieşit din apă, cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât ca un porumbel peste El.” Se ştie că cerurile rămân închise, dar se deschid în situaţii excepţionale, deschiderea lor exprimând legătura dintre Dumnezeu şi om, care se înfăptuieşte prin lucrarea lui Hristos. “Şi iată glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care am binevoit.” Acum, la Iordan, nu mai apar doar îngeri, ci însăşi Sfânta Treime: Tatăl – în glasul din cer, Duhul – în chip de porumbel, Fiul – în Dumnezeu-Om. Prin glasul din cer este marcat un moment important din viaţa şi misiunea lui Iisus Hristos în lume: este recunoscut public faptul că este Fiul lui Dumnezeu.
