S-a săvârşit din viaţă şi profesorul emerit al Craiovei, Nicolae A. Andrei, longevivul director al Colegiului Naţioal „Carol I” –fost „Nicolae Bălcescu”-, vatră mereu aprinsă a culturii doljene şi naţionale „o adevărată universitate” cum l-a definit cândva marele Arghezi. Un lăcaş sfânt de educaţie şi cultură românească. Privirea sa blândă nu o să-i mai soarbă holurile şi sălile de clasă, cancelaria dascălilor, aleşi pe sprânceană, mulţimea de elevi de toate vârstele, în drumul lor spre devenire. Vorbea puţin, cu glas ostenit aproape stins, ce părea că vine de pe alte tărâmuri în ultimii ani. Vor dăinui cărţile sale despre învăţământul doljean de-a lungul timpului. Nu puţine la număr. (Ani de lumină. Istoria liceului Nicolae Bălcescu; Biografii înlăcrimate. Destine Tragice). S-a născut în satul Livezi (Podari) la 28 august 1924 în familia unor muncitori ceferişti, frate fiindu-i viitorul ministru de Externe, Ştefan Andrei. A absolvit şcoala normală „Ştefan Velovan” şi apoi Facultatea de Română-Istorie a Universităţii din Bucureşti. Cariera didactică şi-a început-o în 1960 în cumuna natală şi timp de peste un sfert de veac (1961-1987) va conduce Liceul „Nicolae Bălcescu”, devenit din septembrie 1998 Colegiul Naţional „Carol I”. Din 1992 era preşedintele Fundaţiei acestei prestigioase instituţii de învăţământ preuniversitar de stat. Nicolae Andrei a fost o direcţie sufletească. A cultivat performanţa şcolară. Dragostea sa faţă de elevi şi dascăli, revolta împotriva strâmbătăţii, promovarea cinstei şi sincerităţii, se regăseau în atitudinea lui cotidiană. Venea rar în redacţia noastră, dar spiritul său ne captivase. Blând, înţelegător şi mai cu seamă împăciuitor, judeca cu un zâmbet glumeţ, cu perfectul său echilibru sufletesc orice situaţie, transmiţându-ne substanţa binefăcătoare din vorbele sale înţelepte. Pentru învăţământul doljean, profesorul emerit Nicolae Andrei a fost un reper moral, un educator şi încă un educator social în înţelesul cel mai adânc şi larg al termenului. Dragostea sa de ţară şi neam au fost adevărate religii. Prima noastră datorie pe pământ spunea dânsul este „să fim înainte de toate oameni de treabă”. Duşmanii săi erau inexistenţi în amintirile sale, iar sinceritatea fragedă, credinţa cu care ăşi desfăşura convingerile erau captivante. Despre minunaţii absolvenţi ai citadelei învăţământului doljean vorbea cu evlavie: olimpici nenumăraţi, câştigători a prestigioase concursuri la nivelul ţării, viitori oameni de reală ţinută şi utilitate socială. Cine doreşte să trăiască într-adevăr clipe de înălţare sufletească să citească, cu atenţie cărţile marelui cărturar şi cercetător, căci în ele va găsi răspunsuri limpezi la multe probleme ce frământă un suflet de dascăl de aleasă vocaţie, din croiala nemuritoare a domnului Trandafir. Nicoale Andrei ştiuse toată viaţa nu să fie un funcţionar, ci un misionar, un apostol al neamului. Veteran de război, Cetăţean de onoare al Craiovei, Profesor Emerit, decorat cu Ordinul Muncii Clasa a treia, Steaua Republicii clasa a treia, Meritul Cultural clasa a doua, ca o recunoaştere a unei trude neostoite în a forma oameni adevăraţi. Dumnezeu să-l odihnească în linişte şi pace! Chipul său spiritual va dăinui acolo unde se cuvine, pe holurile impunătoare ale Colegiului Naţional „Carol I”, şi va reverbera mereu la nivelul Cetăţii.
