Dacă UE a catalogat cu precizie China ca având rolul de partener, concurent şi rival, nu e mai puţin adevărat că Beijingul joacă un rol crucial în stăvilirea crizei alimentare mondiale, susţinerea ţărilor îndatorate şi atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă ale Naţiunilor Unite. Fără aportul Chinei în reducerea emisiilor de carbon nu se poate câştiga lupta contra încălzirii climatice. Pe de altă parte, chiar în contextul disputelor politico-economice promovate de Comisia Europeană, prin Ursula von der Leyen, China –o putere economică de necontestat- rămâne principalul partener comercial al UE, cu peste 1,5 miliarde euro pe zi. Vizita oficială a cancelarului german Olaf Scholz în China, însoţit de o consistentă delegaţie economică, incluzând preşedinţi sau directori executivi ai companiilor Volkswagen, BMW, Siemens, Bayer, BASF, etc., la invitaţia premierului chinez Li Kekiang, prima în calitate de şef al guvernului la Berlin, dar şi prima a unui lider occidental, de prim rang, în ultimii 3 ani (pe motivul pandemiei), este considerată un eveniment aparte, major, cu simbolistica lui. Ea marchează într-un fel „ieşirea din front” a cancelarului german. Din această perspectivă, deşi durata vizitei nu va depăşi 11 ore, deplasarea este considerată ca intempestivă, chiar în cadrul actualei coaliţii heteroclite de guvernare de la Berlin. Comisarul european pentru piaţa internă, Thierry Breton, fost ministru al Economiei, Finanţelor şi Industriilor în Franţa, a deplâns această vizită. Surse guvernamentale franceze şi germane au declarat Reuters că Emmanuel Macron i-ar fi sugerat lui Olaf Scholz să dea Beijingului un semnal de unitate europeană, dar cancelarul german a declinat oferta. Angela Merkel în cei 16 ani cât a deţinut funcţia de cancelar (2005-2021) a efectuat 12 vizite în China, menţinând o excelentă relaţie bilaterală cu această mare ţară a lumii. De mulţi ani China este cel mai important partener comercial al Germaniei, volumul schimburilor comerciale cifrându-se la 245 miliarde euro în 2021. Vizita survine la puţine zile după realegerea lui Xi Jinping pentru un al treilea mandat, consecutiv, în fruntea PCC, şi după ce cancelarul german a dat undă verde participării grupului public chinez Casco (cu 25% nu 35% cum se dorea) la modernizarea portului din Hamburg, unde a fost primar (2011-2018) decizie care a generat o vie rezistenţă inclusiv la nivelul guvernului, pentru cedarea controlului deplin asupra unei infrastructuri strategice. Pe de altă parte cancelarul german este criticat în Europa pentru unele decizii importante, fără consultarea partenerilor săi. Ce s-a întâmplat, după anularea consiliului de miniştri franco-german, prevăzut pentru 26 octombrie la Fontainbleau, a devenit evident în cursul întâlnirii dintre Emmanuel Macron şi Olaf Scholz de la Elysee. Divergenţele dintre Paris şi Berlin sunt un simptom cu conotaţii mai largi. Ţările baltice, nordice şi cele ale Europei centrale acuză atât Berlinul cât şi Parisul că subestimează ameninţarea rusă şi îşi îndreaptă privirile spre SUA în asigurarea securităţii lor. Beijingul, prin decidenţii săi, rămâne consecvent politicii de reformă şi deschidere, clamând că relaţiile cu Europa trebuie să continue pe o direcţie sănătoasă. Afectată serios de consecinţele războiului din Ucraina sub aspectul crizei energetice, Germania caută soluţii imediate la problemele presante cu care se confruntă producţia auto, industria chimică şi nu numai. Germania caută pieţe, surse de aprovizionare cu metale rare pentru a menţine în viaţă puternica sa industrie. Se aşteaptă, în aceste circumstanţe ca Olaf Scholz să solicite Beijingului să joace un rol mai activ în procesul de încetare a conflictului, din Ucraina, dată fiind relaţia privilegiată cu Moscova. În contrapartidă, Beijingul ar putea cere Berlinului o domolire a tensiunilor în cadrul relaţiei bilaterale China-UE. Sabotarea Nord Stream 2 a fost o lovitură fatidică dată Berlinului. Şi dacă Emmanuel Macron a declarat la 23 octombrie că „o pace este posibilă când Ucraina va decide”, Gemania încearcă ieşirea din criză semnalând dorinţa de a conlucra economic cu China, aliatul Rusiei. Opţiunea intervine şi în plin conflict al Washningtonului cu Beijingul pe chestiunea Taiwanului, ca să nu mai amintim de sancţiunile istorice ale Occidentului împotriva Rusiei, aliatul chinez. Mai clar, Berlinul nu doreşte nici decuplare, dar nici dependenţă, de Beijing. Nu urmăreşte de fapt decât propriile interese economice. Ceea ce până la urmă e firesc.
