Marin Preda: Enigme în conservare

Despre marele scriitor Marin Preda există părerea, poate îndreptăţită, că s-a spus cam totul şi soclul eternităţii pe care este aşezat, în istoria criticii literare, rămâne unul solid şi corespunzător de înalt. Pe măsura statutului său moral. Fiindcă n-a ales „nici temniţa, nici academia”. Adică n-a fost nici dizident, nici stâlp al fostului regim. Pentru a risipi îndoielile posibile, în privinţa unor detalii inaccesibile, celor seduşi de opera marelui scriitor, acad. Eugen Simion a realizat, în cursul vieţii, un interviu fluviu cu Aurora Cornu, una dintre soţiile scriitorului (1954-1960) sub titlul „Portretul scriitorului îndrăgostit” (ed. Hofmann) în dorinţa de a risipi bârfe şi neadevăruri impudice care mai dăinuiau. Ca o paranteză, Eugen Simion, în discuţia destul de prietenoasă, ca între vechi cunoştinţe cu Aurora Cornu, evoca o confidenţă insolită despre sublimul „în dragoste”: Preda ar fi încercat în existenţa intimă parteneriate sentimentale, ba cu femei inteligente şi frumoase, ba cu femei inteligente şi urâte sau cu proaste şi frumoase, fără a reuşi în vreo combinaţie. Perenitatea operei lui Marin Preda dăinuie, înainte de toate, prin faptul că el a spus ce n-au spus alţii, ce n-au avut mai degrabă curajul să o spună. Personalitate coplexă, fascinantă ca romancier, Marin Preda era un tip greu de iubit, dar şi mai greu de urât, vorba lui Mircea Micu („Întâmplări cu scriitori”). Era calculat, până la zgârcenie, nu dădea bacşiş şi nu împrumuta niciodată. De reţinut detaliul. Scriind despre ţărani, filozofia sa de viaţă se baza pe valorile morale ţărăneşti, el însuşi moralmente şi psihologiceşte fiind un ţăran sadea. Avea reputaţia de arghirofil şi Eugen Simion a încercat să dizolve această percepţie, falsă sau reală, evocând faptul că spre sfârşitul existenţei era foarte preocupat de situaţia materială a familiei sale, mai ales a copiilor şi toate economiile, dacă informaţiile erau exacte, ar fi gravitat în jurul sumei de 120.000 lei. Sumă ce reprezenta drepturile de autor la romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” care a succedat după ce a scris „Delirul” (1975). Cu care a avut bătaie de cap, prin opiniile lansate, atât de neaveniţi cât şi de literaţi, că ar fi scris romanul la comanda partidului, în cadrul campaniei de reabilitare a mareşalului Antonescu. Nu conta nici măcar faptul că romanul a apărut în 1975, iar reabilitarea parţială a figurii lui Ion Antonescu se va produce, sub semnătura unor istorici oficiali, abia peste un deceniu. Documentele din dosarul de urmărire (apud Marin Preda: „Un portret în arhivele Securităţii” –Ioana Diaconescu, ed. Muzeul literaturii române 2015) demonstrează că Delirul a fost primit ca o carte cu miză politică mare. Au apărut cronici provocatoare şi în Der Spiegel şi în Literaturnaia Gazeta. Prozatorul a reuşit să enerveze pe toată lumea şi pe nemţi şi pe sovietici şi pe lagionari şi Europa Liberă şi… Uniunea Scriitorilor. Oricât de abraziv ar putea să pară unora „Delirul” n-a fost o capodoperă, ca realizare artistică. Romanul n-a fost terminat, căci moartea l-a răpit prematur pe autor, înainte de a fi scris şi volumul al doilea. A încercat o finisare, printr-o altă ediţie, la cererea conducerii Consiliului Culturii, după ce Nicolae Ceauşescu deplânsese absenţa din carte a luptei antifasciste ilegale a comuniştilor, şi a adăugat, după cum se ştie un capitol cu un militant comunist, Constantin David, ucis de legionari. Pus în situaţia tristă de a se depăşi mereu pe sine, singur şi-a ridicat ştacheta mai sus, cu un simţ al performanţei remarcabil. Cele 1200 de pagini cât însumează „Cel mai iubit dintre pământeni” nu sunt de colea. Despre personajul istoric, Constantin David creat, dus din post în post, s-a spus că ar fi fost… Nicolae Ceauşescu, motiv pentru care după 1990, deci după moartea scriitorului, s-a mai scos o ediţie, din care referirea respectivă, nu singura, s-a scos. Campania de denigrare morală a cărţii, inclusiv în mediul creaţiei literare, cu accente în privinţa formei artistice a acestuia, în funcţie de gradul de antipatie faţă de autor, a avut acute din partea criticului Nicolae Manolescu („romanul din punct de vedere estetic e ratat”), Monica Lovinescu la Europa Liberă, culminând cu Nicolae Moraru (redactorul şef al publicaţiilor pentru străinătate) „Marin Preda ar trebui arestat şi mă mir că acest lucru nu s-a întâmplat”. Culmea, motivul inventat al reabilitării mareşalului Antonescu era completamente fals, acesta fiind un personaj negativ în roman. Mareşalul Antonescu a fost pretextul manifestării curajului lui Preda de a vorbi, fie şi indirect, despre recuperarea Basarabiei în campania din 1941. Documentele din dosarul de urmărire sunt cât se poate de limpezi şi elocvente. Despre romanul în discuţie, Dumitru Popescu, înalt demnitar comunist, dar şi scriitor bun, în volumul trei al memoriile sale „Cronos autodevorându-se” (ed. Hoffman) cu o bună părere despre autor ambii teleormăneni, foşti colegi la Contemporanul, spune că în discuţia avută cu Marin Preda, despre „Delirul” scriitorul afirma cu sinceritate că dăduse lovitura, deşi gloria se adună în timp şi se conturează definitiv după moarte, şi spera cu o sinceritate şocantă să mai câştige nişte bani. Voia să strângă mai mulţi bani, nu din lăcomie sau avariţie, ci pentru a lăsa copiii îndestulaţi material, cu un rost în lume. Problema concretă: dorea să scoată ediţia a doua a Delirului, dar cu un tiraj maxim şi drepturi de autor la fel de mari, ca la prima ediţie. Cât a încasat nu s-a spus, dar merită mai degrabă admirat, decât neînţeles. Instinctul ţărănesc îl ajuta să discearnă mai bine între soliditatea sistemului de valori tradiţionale şi efemeritatea celui la modă atunci şi să întrevadă că averea urma să rămână criteriul de bază al realizării omului în societate. După moartea lui Marin Preda, la fel cum s-a întâmplat şi cu Albert Camus, în Franţa, Marin Preda a fost descoperit ca o conştiinţă a veacului. Marin Sorescu, într-o tabletă intitulată „Constructorul de sine”, dedicată scriitorului pentru volumul „Timpul n-a mai avut răbdare” realizat de Eugen Simion, scria: „aud şi acum râsul lui la marginea unei lungi perioade fărmântate la ţară şi la oraş, unde a încercat să construiască palatul său cu două ieşiri, jumătate din beton, jumătate din chirpici: „ha, ha, ha, îi belesc”. Care o fi simbolistaca acestei afirmaţii?