Regretul scoaterii decedaţilor de pe listele electorale permanente

Curtea Constituţională, ca autoritate publică politico-jurisdicţională, garantul supremaţiei Constituţiei, avea de luat, joi, o decizie crucială, pronunţându-se asupra valabilităţii referendumului de demitere a preşedintelui suspendat. Pentru o hotărâre atât de gravă, care oricum va dăinui, rămânând posibil izvor de drept în jurisprudenţa proprie, avea nevoie de probe nu atât convingătoare, cât infailibile. Ceea ce avea pe masă plenul celor nouă judecători, deveniţi capul limpede sau lampa de control ai unui referendum cu maximă încărcătură emoţională, erau rezultatele finale ale Biroului Electoral Central, care menţionau ceea ce ştim: 46,24% (8.459.053 persoane) – participare, din care 87,52% (7.403.836 persoane) pentru „Da” şi 11,15% (943.375persoane) pentru „Nu”. Date raportate la listele electorale permanente. Cum cvorumul instituit de CCR, de 50% plus unu, prin Decizia nr.731/10 iulie a.c., nu fusese atins, este adevărat, în circumstanţe neanticipate, prin boicotul riscant instituit de PDL, în desconsiderarea prevederilor exprese ale Legii partidelor şi inclusiv Traian Băsescu, s-a pus problema respectării procedurii privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, aşa cum prevede legea organică a CCR (art.47). Şi de la primul pas, s-ar putea spune, au apărut impedimentele: boicotul, neanticipat în momentul instituirii cvorumului, şi o bază de raportare a prezenţei la vot a celor 8.459.053 persoane (46,24%) realmente confuză, nesigură, neactualizată în ultimii ani. Şi pentru faptul că în sistemul nostru de alegeri adoptat a contat prea puţin. Oricum, Curtea nu putea să admită că prin instituirea pragului de participare a deschis calea boicotării referendumului ca variantă câştigătoare. CCR impusese drept condiţie sine qua non pentru validarea referendumului „participarea a cel puţin jumătate plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente” şi opina, în Decizia 731/10 iulie a.c., că „participarea majorităţii cetăţenilor reprezintă un act de responsabilitate civică prin care corpul electoral urmează să se pronunţe cu privire la sancţionarea sau nu a preşedintelui României, având posibilitatea menţinerii sau demiterii acestuia”. Ceea ce s-a întâmplat ulterior se ştie. Referendumul, indiferent de caracterul său – decizional sau consultativ – reprezintă o modalitate de exercitare a suveranităţii naţionale. Ce nu se ştie cu exactitate în acest moment şi a solicitat de la instituţiile abilitate CCR? Populaţia reală cu drept de vot. Care, deşi potrivit tuturor datelor statistice, a scăzut, întristător, se menţine la un efectiv ireal în listele electorale permanente. De aici întreaga gâlceavă. Nu era treaba CCR să numere alegătorii. Curăţirea listelor electorale de morţi şi dispăruţi, de cei lipsiţi de dreptul de exercitare a votului prin sentinţe judecătoreşti şi aşa mai departe, cale anevoioasă, nu reprezintă o nenorocire şi nici o exagerare, fără precedent, cum contestă adversarii USL. Mult mai gravă mi se pare, însă, încălcarea recomandărilor Codului bunelor practici în materie electorală, elaborat de Comisia de la Veneţia, coordonate ale unui scrutin democratic, în raport cu care statele care se caracterizează ca aparţinând aceluiaşi tip de regim îşi pot manifesta opţiunea liberă în materie electorală. Unora le lipseşte logica cu desăvârşire. Dar vor s-o aibă? Democraţia mult clamată înseamnă participarea la vot şi aplicarea ştampilei. Amânarea deciziei CCR până la data de 12 septembrie nu este altceva decât unica posibilitate raţională de clarificare a „bazei de calcul”, de aflare cu exactitate a numărului celor cu drept de vot în România. Deşi boicotarea referendumului de către PDL, după instituirea cvorumului, făcea inutil orice alt comentariu. Boicotul ca armă câştigătoare nu s-a mai pomenit. În lumea civilizată, fiindcă la ea ne raportăm.