Euro 2012 nu a adus suprize majore. Titlul l-a câştigat favorita, Spania continuându-şi dominaţia în fotbal, una nemaiîntâlnită până acum, atât prin stilul de joc, cât şi datorită trofeelor consecutive. Criticată de unii, tiki-taka a fost recunoscută chiar şi de adversari ca fiind imbatabilă. Lipsa spectacolului în unele jocuri ale campionilor a fost cauzată în principal de măsurile de precauţie excesivă luate de oponenţi, în faţa cărora Xavi şi compania nu aveau de ce să rişte inutil. Nimeni nu a reuşit să domine Spania, deşi Portugalia, Croaţia şi Italia, aceasta din urmă în în meciul din grupă, au dat o replică notabilă. Singurul care ar fi putut destabiliza atmosfera din lotul Spaniei poate că ar fi fost Jose Mourinho, care, de altfel, a făcut câteva remarci acide pe parcursul turneului, deranjat de asocierea permanentă Spania-Barcelona. Indirect însă, Mourinho a contribuit cumva la întărirea relaţiilor din lotul „Furiei Roja”, fiindcă de această dată jucătorii Realului, proaspăt campioni în Primera, nu mai veneau la lot cu deficitul de moral faţă de rivalii din campionat şi coechipierii de naţională proveniţi de la Barcelona, echipa care, la fel ca Spania la nivel interţări, a dominat fotbalul mondial la nivel de club câţiva ani la rând, de aici şi comparaţia inevitabilă care îl irită la maxim pe „The Special One”. Del Bosque a aliniat cele mai asemănătoare formule pe parcursul turneului, în cele 6 jocuri 10 dintre titulari fiind aceiaşi, iar 7 dintre componenţii lotului au reuşit tripla istorică: Euro-Mondial-Euro. Antrenor consacrat la Real, Del Bosque a reuşit să combine stilul tiki-taka al Barcei cu pragmatismul şi implicarea totală a „regaliştilor”, începând echipa cu jucătorul care se pliază cel mai bine ambelor concepţii de joc – Busquets, „fiul selecţionerului”, aşa cum îl alintă coechipierii. Votat MVP în trei partide din cele 6 ale Spaniei, Iniesta a fost declarat cel mai bun jucător al turneului final, în ciuda faptului că nu a marcat. Poate că „şesarul” Barcelonei ar fi meritat mai mult acest titlu acum doi ani, la Mondialul african, când a decis şi finala, însă şi de această dată a fost constant, cel mai bun meci al său fiind primul, contra Italiei. Paradoxal, golgheter a fost declarat Torres, atacantul Spaniei, echipa care a abordat majoritatea jocurilor fără un atacant de meserie. Finalista, Italia, a suprins mai degrabă prin jocul prestat, unul spectaculos, ofensiv, decât prin performanţa realizată, una obişnuită prin tradiţie, dacă ţinem cont că după scandalurile interne „squadra azzurra” face turnee finale excelente. Germania a dezamăgit doar pentru că nu a atins finala, însă tânăra echipă a lui Low şi-a confirmat în mare parte statutul şi aşteptările. Out-siderele nu şi-au depăşit condiţia. Grecia şi Cehia au atins sferturile doar pentru că au venit din „grupa de ciocolată”, nepretinzând mai mult decât ieşirea de acolo. Formată pe scheletul lui Zenit, formaţie care a trecut prin filozofia olandeză a lui Dick Advocaat, Rusia a impresionat la început, însă s-a stins repede, doar Alan Dzagoev remarcându-se în mod special, jucătorul lui ŢSKA Moscova ridicându-se la cota care-i este atribuită. Franţa a fost din nou măcinată de fricţiunile interne, la fel ca la Mondialul de acum doi ani, Laurent Blanc nereuşind să se impună, deşi premisele păreau favorabile, după ce „cocoşii” ajunseseră la 23 de meciuri fără înfrângere. A fost de ajuns primul eşec, contra Suediei, pentru a se strica definitiv atmosfera, dar şi pentru a da piept chiar cu campioana europeană, în faţa căreia nu a avut nicio şansă. În ciuda unei infrastructuri moderne, arene fiind proaspăt inaugurate, organizarea a lăsat de dorit la Euro, gazdele au fost responsabile pentru asistenţa scăzută, preţurile solicitate pentru cazare fiind prohibitive.
