Izvoarele istorice atestă existența satului Dăbuleni la data de 5 iunie 1494, prin actul conform căruia domnitorul Țării Românești, Vlad Călugăru, în timpul celei de-a doua domnii, a întărit influența boierilor Cîrjani, Gliga și Dabul, recunoscând proprietățile acestora. Denumirea de “recica lui Dabul”, întâlnită în documentele semnate de domnitorii Vlad Călugăru, Radu Paisie și Mihai Viteazu este legată de numele unuia dintre foștii stăpânitori, Dabul, considerat, în mod greșit, în folclorul localității, căpitan în oastea lui Mihai Viteazu. Mai degrabă, cuvântul “recica” provine din termenul slav “reka”, cu sensul de râu, iar recica cu sens de râușor, trimitere la numeroasele izvoare și pârâiașe existente în zonă. Așezarea are trei biserici, Sf. Gheorghe, în centru, zidită în 1917, o alta în Ciungu – ridicată în 1980 și, cea mai nouă, Sf. Nicolae, terminată în 1910. Istoria localității începe însă la 31 martie 1864, odată cu promulgarea Legii administrative prin care Dăbuleniul a dobândit statutul de comună. Din anul 2004, prin lege, Dăbuleniul a fost declarat oraș, dar dincolo de actualul statut, ceea ce merită luat mereu în seamă este faptul că celebrează mâine 524 de ani de la prima atestare documentară.
