Ne-a părăsit joi, 30 aprilie, la o vârstă patriarhală, profesorul nostru, al primei generaţii de studenţi craioveni ca şi al celor ce ne-au urmat de-a lungul a peste un sfert de veac, italienistul Ion Pătraşcu. În frisonul veştii, amintirea domniei sale mi s-a relevat în două ipostaze care, ele singure, circumscriu întregul parcurs al unei existenţe ilustrând, în chipul cel mai emblematic posibil, modelul dascălului de altădată, aflat astăzi într-un regretabil declin. Prima este legată de întâiul nostru contact, în toamna anului 1966 când, într-o aulă din clădirea vechiului Institut pedagogic de trei ani din clădirea actuală a Facultăţii de Mecanică, ne-a fost prezentat ca titular al disciplinei de italiană, nouă şi ea în abia înfiinţatul Ateneu din Bănie. Cea de-a doua ipostază datează de acum doi ani când l-am întâlnit ultima oară în poarta casei domniei sale de pe strada Amaradiei în care avusesem norocul să-i fiu oaspete în câteva rânduri spre a-i satisface orgoliul, pe cât de motivat, pe atât de temperat, de acerb bibliofil.
Între aceste două ipostaze s-a decantat un lung şi fructuos raport de la maestru la discipol: cel dintâi dotat cu o pacienţă bonomă, disimulând astfel o rară umanitate, cel de-al doilea, eu însumi, cu viciul unei boeme aproape rebele şi al lecturilor, în parte prohibite, în parte dosite în fonduri aşa-zis secrete ale bibliotecilor şi pe care Profesorul mi le-a mijlocit cu o tandră complicitate. Apoi, au urmat numeroase şi instructive colocvii prin duminicile cenaclurilor literare ale urbei la care îl invitasem ca amfitrion, o diligenţă pe care, altminteri ca multe altele, nu a refuzat-o niciodată. Atipice în structura lor, cursurile şi seminariile pe care le onora n-aveau mai nimic din prestaţia morganatică a celor „aliniate” unui status academic. De la prepoziţiile articulate la verbele iregulare – puncte nevralgice ale uceniciei limbii – trecând prin bogatul şi generosul tezaur al culturii italiene, de la Dante şi Petrarca la Michelangelo şi Da Vinci, de la Foscolo şi Leopardi până la D’Annunzio, Pascoli şi Papini, lecţiile noastre se transformau în libere şi generoase „taifasuri” sub semnul admiraţiei pentru un patrimoniu glorios al spiritualităţii universale.
Gândesc acum, la despărţire, că nu doar cărţile îşi au soarta lor, cum voiau latinii, ci şi oamenii, cu deosebire cei hărăziţi să vieţuiască cu ele şi printre ele. Profesorul Ion Pătraşcu n-a făcut excepţie de la această precaritate. Norocos student al marelui italienist oltean Alexandru Marcu, coleg cu acea generaţie de italienişti nu mai puţin norocoasă, avea să suporte consecinţele nefericitei reforme jdanoviste a şcolii româneşti de la sfârşitul anilor patruzeci, obligat, în plină maturitate, să-şi abandoneze specialitatea în favoarea unor sinecuri didactice pe la diverse şcoli craiovene.
Rămâne întrebarea cum ar fi evoluat cariera domniei sale în normalitatea unei existenţe cărturăreşti. Ceea ce am aflat ceva mai târziu – de la regretatul acad. Alexandru Balaci, ca şi de la nu mai puţin regretatul italienist George Lăzărescu – este că, aşa cum mi-au mărturisit sub semnul unei decenţe rare în acele vremuri de restrişte, fostul lor coleg fusese unul dintre cei mai străluciţi ai acelei generaţii. Nu ne lasă, poate, drept moştenire o Operă, în semnificaţia consacrată a acestui, altminteri insidios, termen. Rămân însă miile de contribuţii întinse într-o incredibilă gamă de interes cultural şi nu numai care, sistematizate cumva, cum sper, de vreunul dintre iubitorii de aventuri arhivistice, ar recompune şi potenţa nu doar străvechi ori mai recente pagini ale raporturilor italo-române, ci şi ale istoriei culturale a Craiovei şi a Olteniei.
Acum, la despărţire, nu pot decât să declam, şoptit şi cu emoţia unui respect pe care regret de nu i-l fi declarat niciodată nemijlocit, „Rămas-bun, domnule Profesor!”. Cine ştie, poate că undeva, Sus, prin labirintul purgatorial, divinul florentin vă va întâmpina ca un ghid generos, aşa cum aţi tentat şi aţi fost pentru mulţi dintre noi
